Scriu aceste rânduri într-un moment de tensiune europeană. Spania se află din nou în centrul unei dezbateri aprinse după valul de migranți ajunși pe teritoriul său, iar unele state membre ale Uniunii Europene privesc cu nemulțumire atitudinea mai umanitară manifestată de autoritățile spaniole. În locul solidarității, Europa pare tot mai des împărțită între cei care cer mai multă protecție pentru oameni și cei care cer frontiere tot mai închise.
Dar oare aceasta este soluția?
Eu cred că nu.
Istoria ne arată că niciun zid nu a învins disperarea. Oamenii nu își abandonează familia, casa, locul natal și întreaga lor viață pentru o aventură. Majoritatea pleacă fiindcă nu mai au alternativă. Fug din calea războaielor, a dictaturilor, a foametei sau a unei sărăcii care le răpește orice speranță.
Noi, românii, ar trebui să înțelegem acest lucru mai bine decât alții. Înainte de 1989, mii de români au încercat să treacă ilegal frontiera pentru a scăpa de regimul comunist. Unii au fost arestați, alții au fost împușcați, iar alții și-au pierdut viața în Dunăre sau pe câmpurile de la graniță. Atunci ceream lumii libere să ne înțeleagă și să nu ne judece doar prin prisma faptului că încălcam o frontieră.
Astăzi, noi suntem în interiorul Uniunii Europene, iar alții bat la porțile ei.
Este adevărat că orice stat are dreptul și obligația de a-și proteja frontierele. Este firesc ca autoritățile să identifice persoanele care intră pe teritoriul unui stat și să combată rețelele de trafic de persoane, criminalitatea și terorismul. Dar nu trebuie să confundăm traficanții cu victimele lor și nici infractorii cu familiile care încearcă doar să supraviețuiască. Mulți dintre cei care trec ilegal frontiera nu sunt oameni care fug de lege, ci oameni care fug de moarte, de foamete sau de lipsa oricărei perspective.
Cu cât diferența dintre lumea bogată și lumea săracă devine mai mare, cu atât presiunea migratorie va crește. Un zid poate opri pentru o vreme oamenii, dar nu poate opri foamea, războiul sau disperarea. Aceștia vor găsi întotdeauna o cale.
Datele Organizației Națiunilor Unite arată că aproximativ 645 de milioane de oameni sufereau de foamete în 2025, iar peste 2 miliarde de persoane se confruntau cu insecuritate alimentară moderată sau severă. În același timp, aproximativ 800 de milioane de oameni trăiesc în sărăcie extremă, iar conflictele armate au forțat peste 117 milioane de persoane să-și părăsească locuințele. Aceste cifre nu reprezintă statistici reci. În spatele fiecărui număr există un copil, o mamă, un tată sau un bătrân care încearcă să rămână în viață.
Europa nu poate primi întreaga suferință a lumii, iar nimeni nu pretinde acest lucru. Însă Europa are obligația morală de a demonstra că puterea unei civilizații nu se măsoară doar prin prosperitate și securitate, ci și prin capacitatea de a rămâne umană.
Spania este criticată astăzi pentru că încearcă să privească drama migranților și prin ochii celor care sosesc pe țărmurile sale. Poate că nu toate deciziile Madridului sunt perfecte. Dar este periculos când o țară este condamnată nu pentru lipsa de umanitate, ci pentru prea multă umanitate.
Cu cât ne înconjurăm cu mai multe ziduri, cu atât tensiunea dintre lumea privilegiată și lumea lipsită de șanse va deveni mai mare. Iar când disperarea se acumulează, niciun gard nu mai este suficient de înalt.
Poate că soluția nu începe la frontieră, ci acolo unde ia naștere migrația: în investiții, în educație, în pace, în combaterea foametei și în reducerea diferențelor uriașe dintre state.
Empatia nu este un semn de slăbiciune. Este una dintre cele mai puternice forme de apărare ale unei civilizații.
Szőcs Francisc
Redactor-șef – VOCEA OLTENIEI
