Oltean sunt, oltean îmi zice, Oltean sunt oriund’ m-oi duce

0
Articol scris de Eugen Hulub

“Oltean sunt, oltean îmi zice,
Oltean sunt oriund’ m-oi duce
—————————————–
Cin’ se ia cu mine bine
Îi dau haina de pe mine
Cin’ se ia cu mine rău
Să-l ferească Dumnezeu
Că sunt şarpe de dudău
D’al galben ce muşcă rău…”

Familia oltenilor a dat naştere unor nume mari. Dacă privim cu atenţie, vedem că toţi oamenii importanţi ridicaţi din Oltenia au drept trăsătură comună o legătură puternică, profundă şi bogată cu familia oltenilor.

Aşa cum spunea Nichita Stănescu: “Mi-e sete, mi-e foame, mi-e patrie…” tot aşa putem spune despre olteni: “mi-e sete, mi-e foame, mi-e Oltenie…”.

Din tristul trecut ceauşist ni-i amintim pe olteni prin spectacolul de artă dat cu “Căluşarii”, despre prima calificare în sferturile de finală a cupelor europene la fotbal (din istoria României) (adică a Universităţii Craiova), de înfrângerea echipei Leeds United la ea acasă (de către aceeaşi Universitatea Craiova) şi de toată epopeea fotbalistică generată şi continuate cu aplomb de fotbaliştii olteni la Universitatea Craiova şi la echipa naţională, de umorul lui Amza Pellea, care se trezea spunând glume sau bancuri cu olteni în mijlocul unui colectiv numit poporul roman, de ascensiunea fulminantă a lui Eugen Ionescu la Paris prin revoluţia să în teatru, adică prin întemeierea comediei absurdului, prin tonusul dat de plimbările prin Craiova, de frumuseţea oltencelor, îndeosebi a cântăreţelor de muzica populară etc. A nu se crede că olteni erau neapărat fericiţi de faptul că Nicolae Ceauşescu era oltean. Ei au fost tot timpul apropiaţi de poporul român, la bine şi la rău, s-au bucurat sau au suferit alături de poporul roman şi au fost, poate, cei mai romani dintre români, fără a încerca vreodată să profite de faptul că Nicolae ceauşescu este oltean.

În anul 1982, pe când eram locotenent de rachete antiaeriene la regimentul din Braşov, locotenentul Ciolacu Eftimie, de loc din Deveselu, şi-a luat o permisie de 5 zile pentru a merge la înmormântarea tatălui sau. Când a veni, nu ne-a vorbit despre tatăl sau, ci despre oltenii din Deveselu: “Sunt şi ei necăjiţi! Am discutat cu ei, ca la înmormântare nu poţi doar să plângi, mai stai şi de vorbă… Toţi au zis că e greu, chiar foarte greu de trăit. Cretinul ăsta de Ceauşescu nu se mai astâmpăra şi nu ne lasă să trăim şi noi în tihnă…” De menţionat că în acel an 1982 în România lui Nicolae Ceauşescu era doar capitolul întâi din epopeea dictaturii, adică capitolul FOAME.

Mai târziu au apărut: cultul personalităţii, mutilarea culturale prin introducerea conceptului de om nou, constructor conştient al societăţii socialiste multilateral dezvoltate, Congresul Culturi şi Educaţiei Socialiste (care era mai degrabă Congresul Inculturii şi Îndobitocirii Socialiste), frigul, întreruperea curentului electric, întreruperea apei calde, netransmiterea meciurilor de fotbal la televizor, apoi stabilirea programului la TVR 1 de la 20.00 la 22.00 h, coreenizarea României conform cu modelul Kim Ir Sen din Coreea de Nord, ascensiunea (în sprijinul dictaturii) a Miliției, Securităţii şi chiar a nomenclaturii, campaniile agricole de recoltare a porumbului şi strugurilor de către elevi, studenţi şi soldaţi, săptămâna de muncă de 7 zile etc. etc.

Deci:
Iniţial se credea în crearea unei lumi noi, a unui om nou, a unei vieţi noi, a unei Romanii noi:

“Frumoasă mi-e ţara cea veche
Întinsă pe munţi şi pe vai
Cu fete cu flori la ureche
Cu mândri şi ageri flăcăi.
———————————
Frumoasă mi-e ţara cea nou
Când râde cu ras tineresc
Cum râde gradina când ploua
Şi florile când înfloresc”.

Dacă a fost sau nu o lume nouă, o viaţă nouă etc. nu este foarte important. Importantă este emulaţia creată de olteni (în special în jurul fotbalului), bucuria de a trăi (în condiţiile de atunci), frumuseţea victoriei (nu doar în sport), participarea colectivă la diverse evenimente, prieteniile dintre toate categoriile de vârstă, dintre flăcăi şi fete, naturaleţea convieţuirii etc.

Dacă era un meci de fotbal al echipei naţionale în Bucureşti, veneau cu trenul său în autoturisme olteni din Craiova, Târgu Jiu, Râmnicu Vâlcea, Slatina etc.

Fotbalul era atunci pentru olteni a doua natură. Prima natură va fi fost cea de călușari.
Bancurile cu olteni eram extrem de numeroase, existau chiar unele vorbe despre olteni:
“De ce zâmbesc oltenii când fulgeră?”
“Pentru că ei cred că sunt fotografiaţi (cu un aparat foto cu blitz)”.
Jiul şi Oltul au vegheat tot timpul banatul Olteniei. În limba slavă “DOLINA” înseamnă “VALE”, iar “GORA” înseamnă “MUNTE”. Apare aici un joc de cuvinte extrem de vechi (dovada că rebusul în România are origini vechi de secole):
– de la cuvântul “DOLINA” s-au luat primele 3 litere: DOL…, iar de la JIU s-a luat prima literă: J… Prin îmbinare (DOL + J) a rezultat DOLJ.
– similar, de la cuvântul “GORA” s-au luat primele 3 litere: GOR… şi iarăşi de la JIU s-a luat prima literă: J… Prin îmbinare (GOR + J) a rezultat GORJ.
Deci, DOLJ înseamnă Jiul din Vale, iar GORJ înseamnă Jiul de la Munte.

Costumele populare din Oltenia pot duce faima oltenilor, fără nicio dificultate sau ezitare, în cele 4 zări ale lumii. Puţine naţii din lume se pot lăuda cu aşa creaţii popular-artistice.
Ar mai fi şi ceramică de Horezu (din judeţul Vâlcea) (cu farfurii, străchini, oale, căni, ulcele etc.), precum şi renumită mănăstire Horezu, dar şi numeroase alte biserici şi mănăstiri de pe teritoriul Olteniei.

În horă oltenilor poate intre oricine. ei sunt ospitalieri şi nu alunga pe nimeni dintre cei care le intră în casă, dar sunt mândri de condiţia lor şi nu se dau nici pe americani:
“Parcă sunt nişte pui de găină crescuţi în sera, cu concentrate şi alimente cântărite şi calculate ca să crească conform unui program” spunea un oltean despre americani.
“Noi suntem ca puii care aleargă prin curte, prin grădină, pe grămadă de bălegar, prin coteţul porcului, prin ţarcul oilor, chiar pe drum”.

Nu e vorba de preferinţă (a creşte în sera sau a creşte liber prin iarba din curte), ci de clasament: întâi olteanul, apoi americanul.

Celebrul dans “Ciuleandra” are că specific un început foarte lent, apoi puţin mai grăbit, apoi progresiv se ajunge la o dezlănţuire a dansului, devenind foarte iute, foarte rapid, precum sârba. (Credem că ştim faptul că dansul “Sârba” provine de la sârbi, iar dânsul “Hora” provine de la bulgari).

Scriitorul ardelean Liviu Rebreanu (care nu a scris doar întâmplări di Ardeal, ci a cunoscut foarte bine Regatul şi a descris răscoală din 1907) a fost profund impresionat de acest dans popular. El a scris o operă intitulata “Ciuleandra” – tragedia unui tânăr boier care se îndrăgosteşte de o ţărăncuţă frumoasă (Mădălina), se căsătoreşte cu ea (spre marele regret al flăcăului ţăran care o iubea, chiar marele regret al Mădălinei) şi într-un acces de nebunie o sugruma cu mâinile (în jurul gâtului Mădălinei). Tatăl sau, boier mare şi puternic, cu trecere în lumea juridică, cu relaţii în toată lumea bună, încearcă să-l scape pe fiul său de închisoare rugând un medic psihiatru să-l declare nebun (pe fiul său). Medicul îi spune că fiul sau CHIAR este nebun, nu trebuie aranjat un diagnostic de formă. Pentru că Liviu Rebreanu nu este I.Luca Caragiale (un scriitor care se respectă) ca să dea un final povestirii (în care personajul principal să repete la nesfârşit: “viceversa”) – nu ştim ce vorbe va fi spunând tânărul boier nebun.

Maria Tănase, atrasă de genialul talent al creatorului popular anonim (al dansului “Ciuleandra”) (talentul la talent trage – nu-i aşa?) a cântat la vremea ei, spre marea încântare a publicului de atunci: “Ciuleandra”.

Apropos de umorul lui Eugen Ionescu: există o savuroasă piesa de teatru intitulată: “Comedie cu olteni”.

În cazul lui Gogu Constantinescu putem vorbi de un furt grosolan (din punct de vedere intelectual) comis de englezi. Despre ce este vorba?

La olteni exista o vorbă: “Cum să faci din căcat bici?” Adică este un lucru imposibil.
Din nimic nu poţi face ceva anume. În orice caz, dintr-un lucru mic, neînsemnat, urât şi fără valoare nu poţi face un lucru preţios.

Gogu Constantinescu a stat la masă cu nişte olteni gălăgioşi care beau zaibăr. El şi-a umplut o cană cu zaibăr şi a tot ascultat spusele oltenilor de la masă. În mintea lui de oltean ambiţios s-a născut o idee genială, o idee care va schimba soarta omenirii în bine (mai ceva decât Albert Einstein şi energia nucleară, care energie nucleară poate fi folosită atât în scopuri paşnice, cât şi pentru distrugeri uriaşe).

El a abordat nu anume domeniu al fizicii, mai precis acustică. Gama frecventelor acustice se întinde de la 1 Hz (hertz) până la vreo 16.000 Hz (hertz), adică de la sunete foarte groase (precum basul) la sunete foarte subţiri (precum soprană, sau vioară, sau pianul). Mai sus de frecvenţele acustice se situează ultrasunetele. Gogu Constantinescu a studiat cu sârg şi timp îndelungat, cu o ambiţie, cu o perseverenţă şi o tenacitate incredibile pentru fiinţa umană: ULTRASUNETELE.

El a descoperit o anumită frecvenţă (din gama ultrasunetelor) care pot sparge blocuri mari de granit. Deci, cu un efort minim (energia ultrasunetelor folosite de Gogu Constantinescu era foarte mică) obţii rezultate spectaculoase: în cazul de fata spargerea unor blocuri din granit (care în mod normal necesita o forţă foarte mare şi o energie uriaşă).
În prezent exista numeroase scheme electronice conform cărora poţi construi un mic emiţător de ultrasunete alimentat de la o baterie de 4,5 volţi. Cu acest mic emiţător poţi sparge blocuri de granit. Incredibil, dar adevărat!

Gogu Constantinescu a făcut “din căcat – bici”. Adică, dintr-o neînsemnată gama de frecvente mecanice el a preluat o anumită frecvenţă, a construit un minuscul emiţător de ultrasunete cu care reuşeşte să spargă blocuri de granit.

Englezii “au fost pe fază” şi au studiat inovaţia lui Gogu Constantinescu. Au acceptat faptul că romanul este extrem de ingenios, dar nu au pomenit nimic despre dreptul de autor. Ei au aplicat principiul lui Gogu Constantinescu (cum să selecteze o anumită frecvenţă pentru a obţine eficienţa maximă) în domeniul optic. Foarte simplu şi foarte eficient. În urma acestui mic experiment englezii au obţinut LASERUL. Înţelegeţi? Ei au primit “mură-n gura” ideea şi inovaţia lui Gogu Constantinescu (pe care doar le-au mutat – din domeniul mecanic în domeniul optic). Şi un copil de clasa a VI-a ar putea imagina o astfel de încercare: să muţi inovaţia din domeniul undelor mecanice în domeniul undelor optice.

Englezii au anunţat cu surle şi tobe marea lor descoperire: LASERUL. Desigur, nu au pomenit nimic de Gogu Constantinescu, părintele intelectual al laserului. Toată lumea i-a felicitat pe englezi (carea aveau la activ descoperirea maşinii cu aburi). Toţi au recunoscut ingeniozitatea tehnică a englezilor. Puţini (cercetători, savanţi, tehnicieni, oameni de ştiinţă, ziarişti etc.) ştiau de România, cu atât mai puţin de Gogu Constantinescu. Lumea bună din Vest a primit cu satisfacție vestea inventarii LASER-ului de către englezi.

Dacă Mihai Viteazul a avut curajul şi tupeul să se ducă la Împăratul Austriei (în Viena) pentru a-l înfrunta, chiar dacă acel împărat l-a calificat pe Mihai Viteazul drept un “om primitiv în gândire” atunci când l-a trimis pe generalul (foarte invidios) Basta să-l ucidă mişeleşte pe Mihai la Câmpia Turzii, Gogu Constantinescu nu şi-a permis să plece de la masa umplută cu ulcele cu zaibăr. El s-a resemnat cu înfrângerea în fata englezilor imperiali. Nimic despre dreptul de autor. Dacă aminteşti astăzi englezilor (şi lumii ştiinţifice) despre furtul intelectual – te consideră nebun, sau prost, sau obraznic, sau toate la un loc.
Din fericire, Eugen Ionescu şi-a luat revanşa împotriva englezilor (şi în favoarea lui Gogu Constantinescu) atunci când a râs copios de englezi şi de “umorul” lor în teatrul absurdului (“Cântăreaţa cheală”, “Scaunele” etc.) spre satisfacţia publicului francez (care pe atunci încă mai emitea pretenţii de egalitate şi de adversitate fata de Marea Britanie, devenind în ultimul timp remorca şi savantul Statelor Unite ale Americii).

Trăiască Eugen Ionescu!
Chiar şi Eugen Ionesco (aşa cum l-au botezat francezii ca fiind natural francez. Aşa se fură operele intelectuale).

Dealtfel, japonezii folosesc cu mult succes metoda lui Gogu Constantinescu pentru a construi maşini de spălat pe ultrasunete, care NU FOLOSESC DETERGENŢI, în plus având un consum de apă şi de curent electric mult mai mic decât maşinile de spălat clasice.
Fiindcă tot veni vorba de furt şi ne-am întins la vorba, amintim faptul că pionierii aviaţiei mondiale au fost romani: Traian Vuia şi Aurel Vlaicu. La aceştia se adaugă uluitoarele inovaţii în aeronautică de la Braşov – care au fost furate cu mult tupeu şi dezinvoltura de noii stăpâni bolşevici de la Moscova (care s-au lăudat zeci de ani că sunt pionierii aviaţiei mondiale şi cei mai tari în aviaţie).

Şi fiindcă veni vorba despre furt intelectual, să ne amintim ce-a păţit Ştefan Procopiu din Bârlad:
– lumea ştiinţifică se întreba dacă electronul are sau nu câmp magnetic. Se ştia faptul că electronul are masa atunci când este în mişcare, dar era o enigmă chestiunea câmpului magnetic al electronului.

Ştefan Procopiu s-a pus pe treabă, a răscolit întreaga fizică atomică şi nucleară, a privit întregul şi apoi a detaliat până la electron şi a găsit răspunsul: electronul are câmp magnetic. El a demonstrat (prin teorie matematică şi prin legi ale fizicii) existenţa câmpului magnetic în jurul electronului. Şi-a trimis lucrările ştiinţifice la Academia Regală din Suedia pentru a primi premiul Nobel. Peste două săptămâni au sosit la Academia Regală din Suedia şi lucrările ştiinţifice ale danezului Niels Bohr (care mai luase deja un premiu Nobel).

Academia Regală din Suedia, în dispreţ total faţă de Ştefan Procopiu şi fata de naţiunea care l-a dat – a desconsiderat contribuţia ştiinţifică a lui Ştefan Procopiu şi i-a dat premiul Nobel lui Niels Bohr (deoarece era danez, în spiritul solidarităţii nordicilor). Ca un plus de batjocură şi desconsiderare, Academia Regală a propus (drept compensaţie pentru ştefan Procopiu) că inovaţia să poarte numele Bohr – Procopiu. Asta da compensaţie!!! Mai mare batjocură pentru Ştefan Procopiu (care a fost furat pe fata de Academia Regală din Suedia) nici că se putea.
Unde este corectitudinea Academiei Regale din Suedia? Nicăieri.
Ştefan Procopiu a rămas cu gura căscată. Nu i-a venit să creadă că poate fi nedreptăţit în asemenea hal…

Putem concluziona că olteanul este precum găina cu ouă de aur. Trebuie să ai grijă de ea şi să n-o deranjezi. Chiar dacă nu l-a protejat nimeni, Constantin Brâncuşi a simţit permanent legătura cu lanurile de grâu din Oltenia, cu satul său natal de olteni, cu tot ce este suflet şi dorinţa în Oltenia. Chiar când a lucrat în Paris, Constantin Brâncuşi se credea în casa lui, cu grădina lui, cu vecinii lui care îl invitau la Zaibăr etc. Când spui zaibăr nu vezi doar o ulcică cu vin (şi nici oltenii nu se limitează la simpla pictura cu natură moartă a unei ulcele pline cu vin), ci vezi toată epopeea strugurilor şi a vinului, de la daci şi romani, din primăvara până-n toamna, de la soiurile de Tămâioasa şi Busuioaca la soiurile nobile, de la fermentatul vinului în butoaie de stejar la şampania franţuzeasca mândră şi arogantă, văd botezul, nunta şi înmormântarea, văd chefurile de altădată etc.).

Oltenii au impresia că toţi gândesc că ei, ca toţi ştiu de epopeea vinului şi a tradiţiei milenare boltenești. De aceea e el atât de bucuros atunci când te invită să ciocneşti cu el o cană cu zaibăr. Când zici zaibăr – zici o îndelungată şi bogată poveste. Ca să crape americanii de ciudă. (Care se lauda cu Mark Twain de parcă acesta ar fi un geniu. Mark Twain înseamnă “Măsoară doi stânjeni”. Acesta era obiceiul marinăresc de pe fluviul Amazon – să măsori cât este apa de adâncă, să aibă cel puţin doi stânjeni adâncime ca să poată naviga vaporul. “Mark Twain”, adică: “măsoară doi stânjeni”. Cu aşa sărăcie artistică nu poţi veni la Băileşti ca să râzi cu nea Marin.

====================================

Mihai Viteazul, s-a născut la Drăgoești, localitate aflată pe partea stângă a Oltului, județul Vâlcea în anul 1558. Tatăl său a fost (foarte probabil) Pătrașcu cel Bun, cunoscut în unele lucrări și ca Petrașcu-Vodă, domn al Țării Românești între martie 1554 – 26 decembrie 1557. Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol și apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.

În anul 1584, când avea 26 de ani, el s-a căsătorit cu doamna Stanca, fiica unei jupânese Neacșa, călugărită sub numele de Maria. Ea a avut un frate Dragomir, boier mare în vremea lui Matei Basarab și era nepoată, de frate sau de soră, a marelui ban Dobromir dintre 1568-1581. Tatăl ei era, probabil, un jupân Stan. Căsătoria religioasă a avut loc în biserica din localitatea Proieni, județul Vâlcea.

(Stăpân ocazional al Cetății Făgărașului, Mihai Viteazul dăruiește Doamnei Stanca în anul 1600 atât castelul, cât și domeniul Făgărașului. Doamna Stanca se așază aici cu cei doi copii, Nicolae Pătrașcu și Domnița Florica).

La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău. În septembrie 1593, cu ajutorul patriarhului Constantinopolului, dar și al otomanilor după ce a plătit o sumă record de 1,5 milioane de galbeni a devenit voievod al Țării Românești.

Aderă la „Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din care inițial făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana.

În anul 1594 Mihai pornește o ofensivă generală împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Hârșova, Silistra etc.). Deoarece Transilvania era singurul stat vecin ce îi putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor Mihai Viteazul devine vasal al lui Sigismund Bathory (în anul 1595).

La 23 august 1595 are loc bătălia de la Călugăreni în care oastea lui Mihai Viteazul învinge armata otomană condusă de Sinan Pașa, după care i-a provocat pierderi grele în retragerea disperată a acesteia peste Dunăre la Giurgiu (15–20 octombrie 1595).

Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute în conștiința românească. Ideea unirii celor trei provincii romaneşti într-un singur stat va prinde contur în mintea lui Mihai Viteazul, apoi în minţile şi sufletele tuturor romanilor.

În iulie 1599 Mihai Viteazul a trimis o solie la Praga pentru a cere încuviințarea împăratului Rudolf al II-lea pentru punerea în practică a inițiativei sale. Primind un răspuns favorabil, la sfârșitul aceluiași an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din români, și mercenari de diferite etnii: unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc.După victoria asupra lui Andrei Bathory (Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Napragy. Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de facto al Transilvaniei.

La 1 mai 1600 Mihai Viteazul face cunoscut ostașilor faptul că vor trece Carpații pentru a-l alunga pe Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei. Mihai îl învinge pe Ieremia Movilă la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor române. Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei”.

Contextul internațional a fost nefavorabil lui Mihai. Puterile vecine vedeau în ambițiile sale politice o contradicție cu interesele proprii de dominanță. Habsburgii își vedeau amenințate planurile de menținere a Transilvaniei în sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu acceptă ideea renunțării la Țara Românească. Mai mult chiar, uniunea personală a lui Mihai reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forțe din regiune. Existau însă și conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul domn. De asemenea, sașii au rămas ostili lui Mihai, în urma jafurilor întreprinse de armatele sale în orașele și satele lor (Ghimbav, Codlea, Merghindeal, Cincu, Șura Mică, Cristian, Câlnic etc.). Mihai nu reuşeşte să înfrângă revolta nobililor maghiari transilvăneni, sprijiniți de generalul Basta la (Mirăslău 18/28 septembrie 1600) și astfel pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileștilor aserviți intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românești, însă și pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileștilor, Simion.

Forțat să ia calea pribegiei, Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea. Din păcate, el este minţit şi trădat. La 9/19 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul este ucis de un detașament de mercenari trimis de generalul Giorgio Basta.
—————–
Tudor Vladimirescu s-a născut în satul Vladimir, județul Gorj într-o familie de moșneni în anul 1780. A învățat carte și limba greacă în casa boierului Ioniță Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul și destoinicul băiat administrator de moșie și care l-a folosit în afacerile de negoț, mai ales la exportul de vite.

S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor – armată cu obligații semipermanente – și participă la războiul ruso-turc din 1806 – 1812, recompensat de oficialitățile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Sfântului Vladimir, clasa a III-a.
Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac.

Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mișcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuții cu reprezentanții Eteriei pentru cooperare militară, pentru că „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“.

A semnat o înțelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conținutul prea revoluționar al „Proclamației de la Padeș“ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinați cu înfrângerea oștirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă norod cu al căror sânge s-au hrănit și s-au poleit tot neamul boieresc, îl socotești nimic, și numai pe jefuitori îi numeri patrie… Dar cum nu socotiți dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigură în permanență pașalele de la Dunăre și Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimiși domni și ocârmuitori acestui norod“.

Intrând în București în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea țării, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezența lui Alexandru Ipsilanti la București în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acțiunea lui fusese dezavuată, ca și a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situație dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, așa cum promisese inițial, pentru că Țara Românească să nu fie transformată în teatru de război.

Conducătorii eteriștilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Golești la 21 mai, Tudor a fost ucis de șefii eteriștilor la Târgoviște, în noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriștilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodată.
—————–
Iancu Jianu Iancu Jianu s-a născut în anul 1787 la Caracal, fiind fiul lui Costache Jianu, boier stăpân al mai multor moşii din Ţara Românească. A avut mai multe surori şi fraţi. Iancu a învăţat carte, ca şi fraţii săi, la Biserica Domnească din localitatea natală.
În anul 1810 Iancu Jianu îl ucide pe arendaşul moşiei Brâncoveni. Din acest moment şi până în anul 1817, Jianu va haiduci în Muntenia cu ajutorul cetei sale de haiduci. La început ceata sa a fost constituită din şapte oameni, apoi a crescut ca număr până când a ajuns să cuprindă 30-40 haiduci.

La 17 aprilie 1817 Jianu este prin, pus în lanţuri şi dus la Bucureşti, unde este condamnat la moarte prin spânzurătoare, alături de haiducii prinşi împreună cu el. Scăparea îi vine de la Sultana Gălăţeanu, o tânără din anturajul domniţei Ralu, fiica lui Caragea vodă, care în virtutea unei cutume, se mărită cu el, obţinând astfel anularea pedepsei cu moartea.
La izbucnirea revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu îşi lasă soţia şi copii pe moşia de la Fălcoi şi se oferit să lupte voluntar de partea revoluţionarilor. Vladimirescu îl numeşte căpitan de panduri.
Iancu Jianu avea să fie ucis de către arnăuţi la 14 decembrie 1842.
——————-
Nicolae Titulescu s-a născut în data de 4 martie 1882 la Craiova.
El şi-a petrecut copilăria la moșia tatălui său din Titulești, județul Olt. După absolvirea cu onoruri în 1900 a liceului “Carol I” din Craiova, el a studiat dreptul la Paris, obținând şi doctoratul. În 1905, Titulescu să întors în România ca profesor de drept la Universitatea din Iași, iar în 1907 s-a mutat la București.

În urma alegerilor din România din 1912, a devenit parlamentar cu Partidul Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu, și cinci ani mai târziu a devenit membru al guvernului lui Ion I. C. Brătianu în calitate de ministru al Finanțelor.

În vara anului 1918, împreună cu alți români proeminenți (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille), Titulescu a format, la Paris, Comitetul Național Român, cu scopul de a promova în opinia publică internațională dreptul poporului român la unitatea națională.

Din 1927 până în 1928, Nicolae Titulescu a fost ministrul afacerilor externe.
Începând cu anul 1921, Titulescu a funcționat ca reprezentant permanent al României la Societatea Națiunilor din Geneva. A fost ales de două ori (în 1930 și 1931) președintele al acestei organizații. În această calitate, a luptat pentru păstrarea granițelor stabile – prin menținerea păcii, prin stabilirea de bune relații între toate statele, fie ele mari sau mici, pentru respectarea suveranității și a egalității tuturor națiunilor în comunitatea internațională, pentru securitatea colectivă și prevenirea agresiunii. A fost un mare luptător pentru menţinerea păcii, pentru evitarea celui de-al doilea război mondial. Din păcate, viziunea lui puternică, bogată şi realistă – mai precis imensa nenorocire ce ar putea fi provocată de al doilea război mondial – a fost întunecată, atenuată, neutralizata şi anihilată de gânditori modeşti, dar pretenţioşi ca poziţie politică, care nu au fost în stare să întrevadă pericolul imens reprezentat de ascensiunea Germaniei naziste şi provocarea celui de-al doilea război mondial. Este singurul diplomat din lume care a înţeles pericolul imens reprezentat de Germania. Faptul că nu l-a ascultat nimeni s-a tradus prin desfăşurarea marii conflagraţii mondiale care a provocat zeci de milioane de victime, uriaşe distrugeri materiale, monstruozităţi în lagărele de concentrare naziste, o nouă împărţire a lumii şi poate cel mai rău lucru – instaurarea comunismului în Europa de Est şi în multe alte ţări. A fost prea târziu pentru omenire să-i dea dreptate lui Nicolae Titulescu (după ce nenorocirea a avut loc). Un mare vizionar, un mare diplomat, dar îndeosebi un mare om, cu suflet bogat şi generos, înţelept şi vizionar, diplomat excepţional – poate cel mai mare diplomat din istoria omenirii. Nu a putut să facă imposibilul – adică să oprească imensa maşina de război numită Germania, dar a făcut tot ce e omeneşte posibil pentru a opri războiul: al doilea război mondial.

În 1936, regele Carol al II-lea l-a îndepărtat pe Nicolae Titulescu din toate funcțiile sale, cerându-i să părăsească țara. Stabilind mai întâi în Elveția, el s-a mutat mai târziu în Franța. În timpul exilului, Nicolae Titulescu a continuat, prin conferințe și articole din ziare, să promoveze ideea păstrării păcii, percepând pericolul unui război care urma să vină prea curând. S-a întors în România în noiembrie 1937, parțial prin eforturile lui Iuliu Maniu.
În 1937, Titulescu a părăsit din nou România și s-a refugiat în Franța. La Cannes, el a denunțat regimul fascist român. În 1941, Nicolae Titulescu a murit la Cannes după o lungă boală. Ultima sa dorinţă a fost: să fie îngropat în România.

La 14 martie 1992, rămășițele sale au fost reînhumate în cimitirul Sfânta Ecaterina din Șcheii Brașovului, lângă Biserica Sf. Nicolae din Brașov, după o procedură juridică dificilă organizată de avocatul francez Jean-Paul Carteron.
————-
Gogu Constantinescu s-a născut la 4 octombrie 1881 în Craiova. El a fost puternic influenţat de tatăl său George, profesor de matematică și științe inginerești, specializat în matematică la Universitatea Sorbona.

S-a căsătorit cu Alexandra (Sandra) Cocorescu în Richmond, Londra, în decembrie 1914. Căsătoria s-a desființat în anii 1920 și s-a terminat prin divorț. Apoi s-a căsătorit cu englezoaică Eva Litton. El este creatorul teoriei sonicităţii, o nouă ramură a mecanicii. În timpul carierei sale, a înregistrat peste 130 de invenții.

A construit un dispozitiv de sincronizare hidraulică a mitralierelor din dotarea aviaţiei de vânătoare care permitea executarea tragerii cu mitralieră printre palele elicei avionului. A fost folosit în timpul celui de-al doilea război mondial.

În anul 1918, a publicat lucrarea “Tratat despre transmiterea puterii prin vibrații”, în care a descris teoria sa sonică. Este cea mai importantă realizare a sa în domeniul fizicii – fiind o combinaţie între filozofie, matematica şi fizica: cum să obţii un rezultat foarte spectaculos cu o energie infimă. Acest principiu avea să fie aplicat mai târziu în domeniul undelor optice – rezultând astfel laserul.

El a inventat deasemenea un aşa numit un convertor mecanic de cuplu – acționat de un pendul. Pe baza acestei invenţii a construit în Franţa o maşină denumită modelul Constantinescu. De asemenea, invenţia a fost testată pe vehicule feroviare. La expoziția din 1924 Wembley a fost expusă o locomotivă cu motor de 250 CP cu convertizor de cuplu de tipul Constantinescu.
El a murit la Oxen House, în data de 11/12 decembrie 1965, și este înmormântat în catedrala din Lowick, districtul Cumbria, Anglia.
—————-
Constantin Brâncuși s-a născut la 19 februarie, 1876 în satul Hobița, judeţul Gorj, lângă Târgu Jiu, o zonă cunoscută pentru bogată sa tradiție de meșteșuguri populare, în special sculptură în lemn. Modelele geometrice ale regiunii sunt văzute în lucrările sale ulterioare.
Părinții săi Nicolae și Maria Brâncuși erau țărani săraci care şi-au câștigat existenţa prin muncă istovitoare; de la vârsta de șapte ani, Constantin a fost pus să meargă cu turma de oi la păscut. El a manifestat de mic mult talent în sculptarea obiectelor din lemn. De multe ori a fugit de acasă pentru a scăpa de agresiunea tatălui său și a fraților mai mari.

La vârsta de nouă ani, Brâncuși a părăsit satul pentru a lucra în cel mai apropiat oraș mare. La 11 ani a intrat în slujba unui băcan din Slatina. Când avea 18 ani, Brâncuși a confecţionat o vioară din materiale pe care le-a găsit în jurul locului sau de muncă. Impresionat de talentul lui Brâncuși pentru sculptură, un patron de fabrică l-a ajutat să intre la Școala de Arte și Meserii din Craiova, pe care Constantin Brâncuşi a absolvit-o în 1898.

Apoi să înscris la Şcoala de Arte Plastice din București, unde a absolvit cursuri de sculptură academică. El a muncit din greu și s-a distins repede ca fiind foarte talentat. Una dintre primele sale lucrări, sub îndrumarea profesorului său de anatomie, Dimitrie Gerota, a fost statuia unui bărbat care nu avea piele, astfel încât i se vedeau muşchii (ca material didactic pentru lecţia de anatomie).

În 1903, Brâncuși a călătorit la Munchen și la Paris. În Paris, a fost primit de comunitatea artiștilor și intelectualilor care erau animaţi de idei noi. A lucrat timp de doi ani în atelierul lui Antonin Mercié de la École des Beaux-Arts și a fost invitat să intre în atelierul lui Auguste Rodin. Chiar dacă el l-admirat tot timpul pe eminentul Rodin, el a părăsit studioul Rodin după doar două luni, spunând: “Nimic nu poate crește sub copaci mari”.

După ce a părăsit atelierul lui Rodin, Brâncuși a început să dezvolte stilul revoluționar pentru care este cunoscut. Prima sa lucrare comandată, Rugăciunea, a făcut parte dintr-un memorial al pietrei funerare. Ea descrie o tânără care îşi face cruce în timp ce îngenunchează și marchează primul pas către o reprezentare abstractizată și non-literală a realităţii și își arată dorința de a descrie “nu forma exterioară, ci ideea, esența lucrurilor”. Sculptura sa a depăşit în acel moment măiestria gorjenilor care confecţionau obiecte din lut: străchini, farfurii, căni, ulcele, oale etc.

Principalele opere ale lui Brâncuşi sunt: Prometeu (anul 1911), Muză (anul 1912), Măiastra (1912), Pinguini (anul 1912), Sărutul (anul 1912), Domnişoara Pogany (anul 1913), Primul ţipăt (anul 1914), Cariatida (anul 1915), Himera (anul 1918), Începutul Lumii (anul 1920), Portretul doamnei Eugen Meyer Jr. (anul 1920), Negresa blondă (anul 1924), (iarăşi) Domnişoara Pogany (anul 1931), Pasărea în văzduh (anii 1931 – 1936), (iarăşi) Domnişoara Pogany (anul 1933), Focă (anul 1936), Complexul arhitectural de la Târgu Jiu (anul 1935). Este opera sa principală.

Complexul conceput ca un omagiu adus eroilor căzuţi în Primul Război Mondial, este realizat la propunerea Ligii Naţionale a Femeilor din judeţul Gorj, prezidata de Aretia G.Tătărăscu. Iniţial proiectul cuprindea două lucrări: Coloana recunoştinţei fără de sfârşit, închinata eroilor căzuţi în 1916 în luptele de pe malul Jiului şi Portalul de piatră, care urma să fie poarta principală a grădinii publice din Târgu Jiu. Un al doilea proiect prevedea amplasarea Porţii sărutului la 15 metri depărtare de stradă, dar Brâncuşi hotărăşte să ridice Poarta Sărutului mai în interiorul grădinii, în locul unde se găseşte astăzi), Poarta de la Târgu Jiu (în anul 1937) (Această operă reprezintă desăvârşită treapta a unei idei ce l-a urmărit perseverent pe Brâncuşi încă din anii -1908, când a cioplit prima versiune a Sărutului. Aici Brâncuşi sintetizează atât mult, încât cele două trupuri îmbrăţişate iau forma celor două jumătăţi ale unei seminţe. În poartă de la Târgu Jiu, cunoscută ca „Poarta Sărutului”, îmbrăţişarea celor două corpuri, ca două jumătăţi ale aceleiaşi sămânțe, formează formă perfectă a uni cerc. Prin cerc, în mod natural este evocat soarele, aici este încă odată trădata originea sa în ochiul Sărutului din 1925, simbolul motivului), Masa tăcerii (în anul 1938) (Prima variantă a Mesei avea un diametru de 200 cm; dar Brâncuşi comanda o a doua, cu un diametru de 215 cm, pe care o aşeză peste cea dintâi, renunţând la socluri circulare ce formau baza. Masa sugerează aparenta aspră a două pietre de moară suprapuse. Sculptorul spunea … linia Mesei Tăcerii sugerează curbura închisă a cercului care adună, apropie şi uneşte. Cioplita la alte proporţii sau din alte materiale, folosită ca postament, sau în alte scopuri utilitare, acest tip de masa rotundă făcea parte din chiar decorul familiar al atelierului lui Brâncuşi), Coloana fără sfârşit (în anul 1937) (Este opera sa principală, considerată de Ionel Jianu … sinteză a tuturor căutărilor sale de o viaţă întreagă … şi de Barbu Brezianu chintesenţa operei lui Brâncuşi, fiind una din cele mai admirabile sculpturi ale secolului. Este o sculptură austeră şi perfect echilibrată.Cele 16 elemente ale coloanei au fost turnate în septembrie 1937 la uzinele din Petroşani, şi cântăresc 14.226 kg. Prin acesta versiune Brâncuşi îşi realizează gândul exprimat în 1933, la expoziţia personală din New York când, subtitlul sculpturii înregistrate la nr. 6 – Coloana fără sfârşit – era Proiect al coloanei care mărita va sprijini cerul), Ţestoasa zburătoare (în anul 1943).

Brâncuși a avut un spectru larg de preocupări, de la știință la muzică. El a fost un violonist bun și a cântat deseori (în Paris) cântece vechi românești populare, exprimându-şi dorul de casă. După instaurarea comunismului în România el a decis că nu se va stabili definitiv în România, dar a vizitat totuşi de mai multe ori ţara natală.

Cercul său de prieteni a inclus artiști și intelectuali la Paris, cum ar fi Amedeo Modigliani, Ezra Pound, Henri Pierre Roché, Guillaume Apollinaire, Louise Bourgeois, Pablo Picasso, Man Ray, Marcel Duchamp, Henry Rousseau, Peggy Guggenheim, Tristan Tzara și Fernand Léger. Deși Brâncuși a fost înconjurat de avangarda pariziană, Brâncuși nu a pierdut niciodată contactul cu România și a avut prieteni din comunitatea artiștilor și intelectualilor români care locuiau la Paris, inclusiv Benjamin Fondane, George Enescu, Theodor Pallady, Cămil Ressu, Nicolae Dărăscu, Panait Istrati, Traian Vuia, Eugene Ionesco, Emil Cioran și Paul Celan.

Brâncuși a murit la 16 martie 1957, în vârstă de 81 de ani. A fost îngropat în Cimetiere du Montparnasse din Paris. În acest cimitir exista, de asemenea, statui pe care Brâncuși le-au sculptat pentru artiștii decedați.
—————-
Eugen Ionescu s-a născut în data de 26 noiembrie 1909 la Slatina. Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924.

În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.

A urmat liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat „Tema morții și a păcatului în poezia franceză” pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimiţându-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Activitatea politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumându-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.

Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri needitați”. Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Cămil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!
Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.

Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve („Cântăreața cheală”) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică a lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.

Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea să ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.

Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.

Opera sa cuprinde piesele: Cântăreața cheală (1950), Lecția (1951), Scaunele (1952), Rinocerii (1959) etc.

Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.
Moare în data de 28 martie 1994, la Paris.
——————–
Amza Pellea s-a născut în data de 7 aprilie 1931 în Băilești, judeţul Dolj, într-o familie cu cinci copii, tatăl său s-a numit tot Amza Pellea și a fost directorul cooperativei “Munca Noastră” din Băilești în anul 1933. A absolvit cursurile Colegiului Național Carol I din Craiova, și Școala tehnică de electrotehnică din Craiova. Un reprezentant al Promoției de aur a teatrului românesc, Amza Pelea a jucat la Teatrul Național din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie și Teatrul Național din București, unde s–a impus ca unul dintre actorii cei mai dotați ai scenei românești. A fost profesor la IATC.
Pe scena craioveană realizează, în perioada stagiaturii de trei ani (1957-1959), nu mai puțin de 14 roluri, între care Jack Worthing (Ce înseamnă să fii onest de Oscar Wilde), Vedernikov (Ani de pribegie de Aleksei Arbuzov), Vlădica Ilarion (Tudor din Vladimiri de Mihnea Gheorghiu), Comandantul vasului (Tragedia optimistă de Vsevolod Visnevski), Bepe (Gâlcevile din Chioggia de Carlo Goldoni), Horatio (Hamlet de Shakespeare), Colonelul Dobre (Ecaterina Teodoroiu de Nicolae Tăutu), Otto Katz (Soldatul Svejk de Jaroslav Hašek), Esteban (Fântâna turmelor de Lope de Vega).

Pe scena Teatrului de Comedie creează alte personaje, printre care Brettschneider (Svejk în al doilea război mondial de Brecht- 1962), Pietro (Umbra de E. Svart- 1963), Manole (Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu- 1964), Subcomisarul (Capul de rățoi de G. Ciprian- 1966), Platonov(Un Hamlet de provincie de Cehov- 1967), Voievodul Basarab (Croitorii cei mari din Valahia de Al. T. Popescu- 1969), Noah (Arca bunei speranțe de I.D. Sîrbu- 1970), Hrisanide (Interesul general de Aurel Baranga- 1972), Hickok (Buffalo Bill și indienii de A. Kopit- 1973),”inginerul” din Nic Nic.

Pe scena Teatrului Național din București dă viață lui Petre Dinoiu (Comoară din deal de Corneliu Marcu- 1977) și lui Vlad Țepeș (A treia țeapă de Marin Sorescu – 1979).
Ultimul rol creat la teatru îl readuce pe scena Teatrului de Comedie, realizând – în regia lui Gheorghe Harag – personajul bătrânului moșier Muromski în Procesul de Suhovo-Kobilin – 1983.

Amza Pelea a interpretat atât personaje istorice (Vlădica Hariton din Tudor din Vladimiri de Mihnea Gheorghiu, Voievodul Basarab din Croitorii cei mari din Valahia de Al. Popescu, rolurile din Tudor, Răscoala, Haiducii, Dacii, Columna, Mihai Viteazul), cât și personaje contemporane (Ailincii din Secunda 58 de Dorel Dorian, Manole din Somnoroasa aventură de T.Mazilu), dar și personaje din repertoriul clasic universal (Esteban din Fântâna turmelor de Calderon, Horațiu din Hamlet, Platonov din Un Hamlet de provincie de Cehov).
Rămas probabil în conștiința publicului prin rolul domnitorului din Mihai Viteazul și prin Nea Mărin, reușește în Atunci i-am condamnat pe toți la moarte să atingă ambele personaje. Umilul, și câteodată veselul Ipu recapătă, în finalul filmului, figura dârză și tragică a soldatului țăran din primul război.

A câștigat în 1977 premiul de interpretare masculină, cel mai bun actor, la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, pentru rolul său excepțional (Manolache Preda) din filmul Osânda, unde a jucat alături de Gheorghe Dinică și Ernest Maftei, într-o ecranizare de Sergiu Nicolaescu după “Velerim și Veler Doamne” de Victor Ion Popă.

Între 22 martie 1973 și 24 septembrie 1974 a fost director al Teatrului Național Craiova.
A fost căsătorit timp de 25 de ani din 1958 până la moartea sa în 1983 cu Domnica Mihaela din familia Policrat din Craiova. Este tatăl actriței Oana Pelea.
A decedat în data de 12 decembrie 1983 la București în vârstă de 52 de ani. Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Filme în care a jucat:

Setea (1960)
Tudor (1963)
Pisica de mare (1964)
Camera albă (1965)
Neamul Șoimăreștilor (1965)
Răscoala (1966)
Haiducii (1966)
Dacii (1967)
Columna (1968)
Războiul domnițelor (1969)
Mihai Viteazul (1971)
Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972)
Puterea și adevărul (1972)
Săgeata căpitanului Ion (1972)
Ciprian Porumbescu (1973)
Ultimul cartuș (1973)
Aventurile lui Babușcă (1973)
Proprietarii (1974)
Porțile albastre ale orașului (1974)
Un comisar acuză (1974)
Stejar – extremă urgență (1974)
Nemuritorii (1974)
Cantemir (1975)
Ulzana, căpetenia apașilor (1975)
Evadarea (1975)
Tată de duminică (1975)
Osânda (1976)
Lumina pe coline (1976)
Trei zile și trei nopți (1976)
Tufă de Veneția (1977)
Împușcături sub clar de lună (1977)
Accident (1977)
Das Verschollene Inka-Gold – Omul de aur – film TV (1978)
Eu, tu, și… Ovidiu (1978)
Pentru patrie (1978)
Melodii, melodii (1978)
Revanșa (1978)
Ecaterina Teodoroiu (1978)
Brațele Afroditei (1978)
Nea Mărin miliardar (1979)
Mihail, câine de circ (1979)
Duios Anastasia trecea (1980)
Casa dintre câmpuri (1980)
Poarta de aur a incașilor (1981)
Șantaj (1981)
Spectacolul spectacolelor (1981)
Detașamentul „Concordia” (1981)
Ana şi „hoțul” (1981)
Capcana mercenarilor (1981)
Cucerirea Angliei (1982)
Imposibilă iubire (1983)

 

Eugen Hulub

COMENTARII

Please enter your comment!
Please enter your name here