Liviu Voinea, viceguvernator BNR: Discurs susținut în cadrul conferinţei de risc de ţară Coface 2017

0

Suntem în fața unei provocări și a unei oportunități, în egală măsură: nivelul scăzut de intermediere financiară

Intermedierea financiară, calculată ca pondere a creditului bancar în PIB, a ajuns la 29% la sfârșitul anului 2016, față de 38% în anul 2008. Ambele cifre sunt printre cele mai scăzute din Europa. Procesul de dezintermediere, imediat după criză, a fost unul firesc. A fost o dezintermediere controlată, în prima parte, prin Inițiativa de la Viena, și compensată de creșterea aportului de capital ori de câte ori supraveghetorul – Banca Națională – a solicitat. De asemenea, reducerea masivă a creditelor neperformante, printr-un plan complex de măsuri, pus în practică începând din anul 2014, a contribuit, pe de o parte, la provizionarea integrală a unor credite, iar pe de altă parte, la curățirea bilanțului băncilor.

Din punct de vedere statistic, intermedierea financiară este într-adevăr redusă, dacă privim doar din perspectiva creditorului. Dacă privim însă și din perspectiva debitorului – și noi, la Banca Națională, dorim să avem o abordare completă a aspectelor de stabilitate financiară -, constatăm că îndatorarea totală este semnificativ mai mare decât creditarea totală din sectorul bancar. În procente, îndatorarea totală a companiilor nefinanciare și a populației reprezintă 42% din PIB, din care 26% din PIB este îndatorarea totală a companiilor nefinanciare. Diferența dintre creditarea bancară totală și îndatorarea totală provine, pe segmentul companiilor, de la băncile nerezidente și de la firmele mamă, precum și de la IFN-uri, iar pe segmentul populației de la IFN-uri. De asemenea, îndatorarea totală cuprinde si creditele cesionate, pentru că, deși acestea dispar din bilanțul bancilor, ele ramân ca datorii pentru debitori si afectează capacitatea lor de a accesa alte credite pe viitor.

Dar chiar și această măsură alternativă a intermedierii financiare, îndatorarea totală, de 42% din PIB, este relativ redusă și în scădere (de la peste 50% în 2008). Voi detalia aceste date, pe care astăzi vi le ofer în premieră, cu acordul colegilor din Consiliul de administrație al BNR, în cadrul Raportului asupra Stabilității Financiare pe care îl vom lansa mâine la Banca Națională.

Dacă privim pe latura cererii, diferența dintre îndatorarea totală și creditarea totală ascunde și concurența pentru băncile locale din afara sectorului bancar autohton, și anume: băncile nerezidente, IFN-urile, cumpărătorii de pachete de credite neperformante care se transformă practic în intermediari financiari și – într-o fază incipientă – creditul online, inovațiile tehnologice financiare.

Analiza structurii pasivului firmelor românești relevă faptul că acestea se finanțează preponderent prin datorii (68 la sută din total bilanțier, conform datelor la finalul anului 2015), fiind slab capitalizate. Dintre acestea, cele mai importante categorii sunt datoriile față de partenerii comerciali (un procent de 19 la sută din total pasiv) și cele față de entitățile afiliate și acționari (12 la sută). De altfel, în ultimii 20 de ani, s-a observat o modificare semnificativă a structurii pasivului, prin creșterea ponderii datoriei în totalul resurselor companiilor în detrimentul capitalurilor (ponderea datoriilor în total pasiv majorându-se de peste 3 ori, de la 20 la sută în 1994). Mai mult, începând cu anii 2000, s-a înregistrat și o reducere a calității capitalului deținut de firme. Ponderea în total pasiv a capitalului subscris, componenta care are cel mai important rol în atenuarea șocurilor care pot afecta o firmă și care arată și gradul de implicare a acționariatului, a ajuns la 16,5 la sută în 2015 de la o pondere de 75 la sută în 1994.

Firmele apelează într-o măsură redusă la creditarea de la instituțiile financiare autohtone (bănci și IFN), aceste surse de finanțare reprezentând 9 la sută din totalul bilanțier în anul 2015. Pe de altă parte, companiile autohtone se împrumută mai mult direct de la bănci din străinătate, sau de la firmele-mamă (11 la sută din pasiv), în detrimentul accesării finanțării de la instituțiile financiare autohtone.

Îndatorarea financiară a firmelor este de aproape 200 miliarde lei, din care 101 miliarde de la bănci rezidente, 58 miliarde de la bănci nerezidente, 18 miliarde de la IFN-uri – iar restul sunt credite scoase din bilanțul băncilor, dar rămase în pasivul firmelor.

Din 608246 companii nefinanciare active (care au depus bilanțul la MFP în 2015), un număr de 68088 firme au un credit bancar la sfârșitul anului 2016 – respectiv 11,2%, din care 8% doar de la bănci și 3,2% atât la bănci cât și la IFN.

Valoarea mediană a creditelor bancare din stoc acordate firmelor este de 78300 lei – o valoare redusă, care nu duce cu gândul la finanțarea unor mari proiecte investiționale.

În primul rând, firmele au o problemă de bancabilitate, care provine din capitalizarea scăzută: capitalul social de pornire este încă de 200 de lei; iar 268.670 firme au capital negativ, ceea ce înseamnă că datoriile au epuizat capitalul. Aceste firme ar trebui, în mod normal, să se capitalizeze sau să iasă de pe piață. Din păcate, Legea 31/1990 nu prevede sancțiuni, dar situația firmelor care înregistrează ani de ani pierderi și subzistă din împrumuturile de la acționari trebuie să facă obiectul unei analize a tuturor factorilor implicați pentru că disciplina de plată trebuie îmbunătățită. Practic, PIB-ul scade prin înregistrarea de pierderi de către aceste firme, preponderent private. Mai mult, 155.887 firme au cifră de afaceri 0, ceea ce arată barierele de ieșire de pe piață. Modelul de guvernanță corporativă în multe companii private nu este mai bun decât în companiile de stat, și rentele de monopol sau oligopol se obțin și în sectorul privat.

Știam, desigur, de la începutul tranziției, că nu există suficient capital autohton pentru a crea o clasă de antreprenori. Tocmai pentru a sprijini finanțarea acestora, au fost create fondurile de garantare și de contra-garantare. Cred însă că și ele s-au rătăcit în birocrație și nu și-au îndeplinit decât parțial rolul pentru care au fost create.

Trebuie să ne întrebăm dacă apetența scăzută a firmelor de a se împrumuta de la băncile locale ține doar de bancabilitatea lor, din toate punctele de vedere, sau dacă nu cumva sunt cauze mai profunde, care țin chiar de politicile băncilor comerciale.

Dați-mi voie să enumăr o serie de aspecte care limitează creditarea către companii și care cad în responsabilitatea băncilor comerciale: nivelul ridicat al marjei dintre rata dobânzii la credit și cea la depozit; procedurile și regulamentele interne greoaie (al căror grad ridicat de complexitate nu vine în primul rând din conformarea la normele BNR); gradul prea ridicat de dependență față de băncile mamă în ceea ce privește competența de aprobare pentru credite mari; gradul prea mic de diversificare a boardului cu persoane care înțeleg specificul economiei românești; pregătirea și motivarea insuficientă a personalului bancar care intră direct în legătură cu clienții; lipsa unei viziuni pe termen mediu cu privire la evoluția unei piețe care, în absența unui suflu nou al creditării pentru firme, va continua să se restrângă. Dar, poate mai presus decât orice, îndemn băncile care operează în România să înțeleagă că scopul activității bancare este creditarea, că profitul trebuie să provină din creditare, iar pe o piață concurențială profitul se face în primul rând din volum și nu din marje. Cel mai ușor este să dai credite către populație garantate de stat (Prima Casă) și să împrumuți statul. Dar va veni vremea în care aceste surse de profit se vor reduce inevitabil. Sursa sustenabilă de profit este creditarea sectorului companiilor nefinanciare. Dacă băncile comerciale nu se duc în această direcție, se vor duce alții, cum o și fac deja: băncile nerezidente, IFN-urile, piața de capital și diferite forme de inovații financiare. O rată prea mare de solvabilitate nu este doar o veste bună, ci și un indicator al faptului că bani există dar nu sunt folosiți pentru creditare.

Interesant, din perspectiva unui bancher central, este că tocmai ceea ce ajută băncile și firmele – creșterea intermedierii financiare, pe baze sănătoase, după ce a fost curățat portofoliul de creditele neperformante, preponderent în valută, din anii 2006-2008 – ajută și economia românească în ansamblu.

Intermedierea financiară scăzută coexistă astăzi cu un exces de lichiditate, care are însă multe din caracteristicile unei capcane a lichidității asociată și cu stagnarea seculară, în condițiile unei rate scăzute a dobânzii și unui număr redus de active percepute ca sigure.

Preferința pentru lichiditate însoțește de obicei dezintermedierea. M1 s-a dublat din 2009 pana în 2016, ajungând la 180 miliarde de lei, în timp ce dobânda pe piața interbancară s-a redus de aproape 10 ori. Viteza de rotație a banilor (raportul PIB/M3) a scăzut de la 3 înainte de criză la 2.7 în 2012 și 2.4 în 2016. Preferința pentru lichiditate afectează investițiile și nu doar că reduce PIB-ul potențial și PIB-ul efectiv, prin reducerea ratei de rentabilitate a investițiilor, cât mai ales afectează structura creșterii economice: preferința pentru lichiditate este corelată cu o înclinație sporită către consum, nu către investiții.

Este o contradicție fundamentală între preferința pentru lichiditate și nevoia noastră de a recupera decalajele față de economiile dezvoltate.

Soluția este să punem banii să lucreze – băncile comerciale să repornească motorul creditării către companii, ca acestea să crească investițiile.

Două segmente importante care ar putea constitui un portofoliu de clienți valoros pentru băncile autohtone sunt reprezentate de corporaţii şi întreprinderile mijlocii. Datoria externă a corporațiilor totalizează 4 miliarde euro, în timp ce în cazul întreprinderilor mijlocii aceasta este de 1,1 miliarde euro, cele două categorii de companii deținând un volum de datorie externă echivalent cu circa 22 la sută din soldul creditului acordat firmelor de către băncile rezidente. Restul de datorie externă este contractat într-o proporţie majoritară de microîntreprinderi şi IMM atipice (35,5 la sută din stocul de credit bancar), din care o pondere semnificativă este accesată de companii care activează în sectorul imobiliar (aproximativ 70 la sută).

Spuneam la început că intermedierea financiară scăzută prezintă și oportunități. Ciclul financiar este în prezent parțial decuplat de ciclul economic, rămas ușor în urma sa. Nu este o caracteristică doar a României, ci întotdeauna după o criză financiară durează mai mult reluarea ciclului financiar. Cu alte cuvinte, creșterea economică peste potențial, cu accente pe consum, nu se bazează pe creditare (nu aș spune că este lipsită de creditare, creditless, ci doar că nu este bazată pe creditare, not credit-driven). Studii recente ale BIS arată legătura dintre ciclul financiar și PIB-ul potențial. În fapt, decalajul dintre ciclul financiar și cel economic, în sensul unei ritm de creștere al creditului pentru companii mult sub ritmul de creștere al economiei în ansamblu, prezintă șansa unei reluări pe baze sănătoase a creditării către companii și, odată cu aceasta, șansa de creștere a PIB-ului potențial. Astfel, PIB-ul efectiv ar crește și el în proporții mai echilibrate, pe baza creșterii investițiilor cu finanțare bancară.

Banca Națională a României a asigurat și menține stabilitatea prețurilor, stabilitatea financiară și stabilitatea cursului de schimb. Acestea sunt condiții necesare, dar nu suficiente, pentru creșterea intermedierii financiare. BNR a redus dobânda de politică monetară de 25 ori din anul 2009, de la 10 la sută (din februarie 2009) la 1,75 la sută (din mai 2015 până în prezent). Am redus și rezervele minime obligatorii în repetate rânduri. Am relaxat unele regulamente privind provizionarea creditelor performante care sunt restructurate din voința părților. Am aliniat legislația secundară la regulamentele europene. Ne-am opus la adoptarea a două inițiative legislative care vizau intervenția retroactivă în contracte. Nici un ban public nu a fost folosit în timpul și după criză pentru salvarea sectorului bancar – suntem una dintre cele doar 5 țări europene care se pot mândri cu această realizare. Mulțumim băncilor pentru că au înțeles necesitatea reducerii portofoliului de credite neperformante, și au făcut sacrificii importante în acest sens (costul total cu provizioanele numai în 2015-2016 a fost de 20,8 miliarde lei).

Dar intrăm acum într-o nouă etapă, cea a reconstrucției. Reconstrucția credibilității, reconstrucția bilanțurilor, și mai ales reconstrucția economiei pe baze sănătoase: nicio economie nu s-a dezvoltat fără sprijinul băncilor.

Este nevoie de un echilibru fin între profitabilitate, prudență și reglementare, însoțite de curajul de a avea și de a implementa o viziune a reluării creditării pentru companii. O creștere economică sustenabilă nu este neapărat o creștere mică, ci o creștere echilibrată între consum și investiții, o creștere echilibrată în ceea ce privește sursele de finanțare.

Loading...

COMENTARII

Please enter your comment!
Please enter your name here