Articol scris de Christian Wilhelm Schenk
Artistul de ocazie se recunoaște repede. S-a pregătit. În România, cu cât artistul este mai mediocru, cu atât intrarea lui în sală este mai mare. Barba intră prima. Omul vine după ea. Barba nu are voie să fie pur și simplu barbă. Trebuie să exprime ceva. Neliniște. Profunzime. Destin. Uneori chiar literatură. Cu cât opera spune mai puțin, cu atât barba devine mai convingătoare. Dacă nu există păr pe cap, barba preia întreaga răspundere culturală. Undeva trebuie să crească talentul.
Urmează șalul. Șalul nu se poartă. Se aruncă. Peste umăr. Neglijent. Neglijența a fost pregătită acasă. Într-o sală încălzită la douăzeci și patru de grade, poetul stă cu șalul până la genunchi. Muza este sensibilă la curent. Ochelarii ajută. Nu neapărat la vedere. Important este ce bănuiesc ceilalți în spatele lor. Apoi mersul. Omul merge. Artistul pășește. Dacă este suficient de important, plutește. Nu intră la cafenea. Apare. Nu se așază. Ocupă cultural un scaun. Cafeaua nu se bea. Se ține. Privirea trece peste ceașcă spre eternitate. Uneori eternitatea este chelnerul. Nu vine. Fotogenic. Tăcerea trebuie văzută. Altfel, degeaba.
Oscar Wilde știa să apară. Dalí și-a făcut din mustață aproape o semnătură. Nietzsche purta sub nas jumătate de filozofie. Wilde scria. Dalí picta. Nietzsche scria. Astăzi, barba a publicat deja. Cartea încă nu. Șalul a fost la trei festivaluri. Poezia n-a putut veni. Unii par ieșiți dintr-un mare roman. Romanul lipsește. Autorul nu. Din belșug. Dezordinea atent organizată. Părul întâmplător răvășit. Cămașa întâmplător desfăcută. Fața obosită de o lume purtată pe umeri încă de la micul dejun. Patruzeci de minute în oglindă. Spontan.
Apoi, alb-negru. Alb-negrul salvează. Vecinul de la etajul trei capătă posteritate. Mâna sub bărbie. Privirea laterală. Poetul gândește. Fotograful prinde momentul istoric. Facebook confirmă. Opera tace. La vernisaj vine paharul. Se ține ca o decorație. Nu prea se bea. Altfel, redevine vin.
În România există și titlurile. Poet. Scriitor. Eseist. Critic. Membru. Președinte. Vicepreședinte. Director. Director adjunct. Membru fondator. Membru titular. Membru de onoare. După funcții nu mai rămâne loc pentru poezie. Nici nevoie. Biografia a rezolvat. Cartea are șaizeci de pagini. Autorul, opt pagini de prezentare. Apoi premiile. Premiul revistei. Premiul filialei. Premiul festivalului. Premiul municipiului. Premiul juriului. Premiul special. Premiul special-special. Primul special s-a dat deja. Dacă mai rămâne unul nepremiat, se inventează categoria. Cultura română nu abandonează omul. Diploma trebuie să existe. La sfârșit, fotografia. Toți cu diplomele. Nimeni cu cartea deschisă. Eternitatea până luni.
Am întrebat cândva unde este Ministerul Culturii. Întrebarea încă respiră. Ministerele au programe. Institutele au strategii. Comisii. Regulamente. Formulare. Priorități. Dosare. Exceluri. Cultura trebuie să încapă într-o căsuță. Eminescu, dacă ar cere astăzi promovare în străinătate, ar avea de demonstrat relevanța proiectului, cofinanțarea, tirajul, impactul măsurabil. Două recomandări. CV actualizat. Poate copie după buletin. Traducerea în limbi străine este importantă. Foarte. Solemn. După aceea, traducătorul merge acasă și traduce. Pe banii lui. Pe timpul lui. Pe nervii lui. Instituția păstrează importanța. Ani de zile poți duce sute de autori într-o altă limbă și primești la sfârșit finanțarea națională cea mai sigură: „Felicitări pentru activitate.” Mulțumesc.
Uniunile. Alt gen literar. Nu ajunge să scrii. Trebuie să aparții. Să fii văzut. Să participi. Cine propune. Cine votează. Cine premiază. „Centrala” știe. Filialele au președinți. Președinții au preferințe. Preferințele au prieteni. Prietenii au cărți. Cărțile au nevoie de premii. Literatura încurcă puțin schema. Unul îl laudă pe altul. Altul îl propune pe primul. Al treilea e în juriu. Al patrulea scrie cronica. Al cincilea face poza. La anul se rotesc. Opera stă pe hol.
Mediocritatea este sociabilă. Valoarea, mai puțin. Mediocrul salută, participă, aplaudă, scrie două rânduri despre fiecare și primește două rânduri de la fiecare. După douăzeci de ani: bibliotecă. Genialitatea mai uită ședința. Neplăcut. Artistul adevărat riscă să fie propriul lui agent cel mai prost. Nu știe să intre zgomotos. Nu are gașcă. Nu știe cui se trimite cartea înainte de jurizare. Uneori, nici barbă. Catastrofă. Mediocrul simte fotografia înaintea fotografului. Primul rând îl găsește singur. Diploma? Mâna este pregătită. Microfon? Și opinia.
Unii nu au operă. Au prezență. Trei festivaluri și două enciclopedii locale mai târziu, prezența începe să miroasă a valoare. România are adjective. Mare poet. Remarcabil scriitor. Important eseist. Excepțional om de cultură. Personalitate marcantă. Voce inconfundabilă. Scoți adjectivele. Rămâne uneori un volum subțire. Adjectivele au făcut carieră. Cartea încă încearcă. Orice grup își face revistă. Revista își face premiu. Premiul își găsește oamenii. Nimic nu se pierde. Totul se premiază. Eminescu în ianuarie. Eminescu în iunie. Arghezi când se nimerește. Blaga dacă există buget. După ceremonie, îi punem înapoi. Clasicii sunt comozi. Nu cer drept la replică. Nu candidează.
Creatorul adevărat are defectul că opera lui rămâne singură. Dispar funcția, prietenii, fotografia, șalul, barba, diploma, președintele, directorul, secretarul de stat, juriul, paharele. Rămâne pagina. Nenorocire. Pagina nu știe cu cine ai băut. Nu știe cine te-a recomandat. Nu știe dacă ai fost membru. Nici dacă ai fost președinte. Un poem prost rămâne prost după premiul al doisprezecelea. O carte mediocră cu șase sigle rămâne tot acolo. Siglele nu scriu. Ministerele nu scriu. Uniunile nu scriu. Institutele nu scriu. Pot organiza. Pot fotografia. Pot comunica. Pot oferi bufet. Valoarea apare unde vrea. Prost crescută. Uneori, la cineva care nici n-a cerut voie.
Cultura nu se măsoară numai în bani. Nici sărăcia nu produce geniu la kilogram. Valoarea și funcția nu sunt rude. Creația și relația, nici atât. Artistul adevărat poate arăta ca un medic, un contabil, un mecanic sau un om care cumpără pâine. Poate avea barbă. Poate să nu aibă. Poate purta șal. Șalul devine suspect când începe să scrie în locul poetului. Artistul poate fi antipatic. Vanitos. Dificil. Dalí n-a fost obligat să câștige concursul de vecin cumsecade. Opera nu este cazierul autorului. Nici certificatul lui de bună purtare. Altfel, premiile s-ar da la poliție.
După ce omul pleacă, opera rămâne. Sau nu. Fără președinte. Fără comisie. Fără șal. Fără barbă. Fără minister. Fără Uniune. Fără prietenul din juriu. Dacă trebuie ținută de cinci instituții și șapte prieteni ca să nu cadă, nu mai vorbim de estetică. Cu cât cineva seamănă mai tare cu un artist, cu atât întrebarea devine mai simplă: unde-i arta? În România, întrebarea poate strica o prietenie. Opera nu are prieteni. Există sau nu există. Restul primește diplomă.
Arta nu trebuie să arate ca artistul. Nici artistul ca arta. Opera trebuie să aibă ceva ce nu se votează, nu se numește, nu se decorează și nu se obține prin relații.
O urmă. Atât!
Restul la garderobă.
Șalul primul…
