În Gorj, bătălia politică nu se mai duce doar pentru Consiliul Județean, organizațiile de partid sau mandatele parlamentare. Miza a devenit mult mai mare: cine poate pregăti județul pentru momentul în care cărbunele nu va mai susține economia locală așa cum a făcut-o timp de generații? Mihai Weber, Ion Iordache și Radu Miruță formulează, din poziții politice diferite, aproape aceeași idee: vechile capacități nu pot fi închise înainte ca alternativele să devină funcționale. În 2026, diferența dintre ei nu mai poate fi măsurată prin declarații, ci prin investiții, infrastructură, capacități energetice puse efectiv în funcțiune și locuri de muncă.
Gorjul nu este un județ lipsit de proiecte. Există parcuri fotovoltaice aflate în construcție, proiecte pentru noi capacități pe gaze, fonduri importante prin Programul Tranziție Justă, perspectiva reluării exploatării grafitului în zona Baia de Fier, investiții în industria de apărare la Sadu și drumul de mare viteză Craiova–Târgu Jiu, ajuns treptat din zona promisiunilor în cea a contractelor și a șantierelor.
Toate acestea conturează o posibilă economie a viitorului. Problema apare atunci când dimensiunea lor este comparată cu economia construită vreme de decenii în jurul Complexului Energetic Oltenia. Niciunul dintre aceste proiecte nu reprezintă, singur, un nou CEO și nici nu poate prelua automat rolul social pe care compania îl are în județ.
Adevărata provocare nu este dacă Gorjul va avea ceva după cărbune. Întrebarea este dacă noua economie va crește suficient de repede pentru a evita golul lăsat de restrângerea celei vechi.
Complexul Energetic Oltenia trebuie privit dincolo de numărul angajaților înscriși în statele de plată. În jurul companiei funcționează transportatori, firme de mentenanță, prestatori de servicii, comercianți și numeroase afaceri locale. Salariile minerilor și energeticienilor susțin consumul în orașe și comune întregi. Rovinari, Motru, Turceni sau alte zone miniere ale județului nu își pot separa economia locală de existența CEO.
Din această perspectivă, dispariția unui loc de muncă nu reprezintă doar o modificare într-o statistică. Poate însemna pierderea unui client pentru o firmă locală, reducerea veniturilor unei familii, renunțarea la o investiție sau plecarea definitivă a unui tânăr din județ. Aici trebuie măsurată adevărata dimensiune a tranziției.
Weber și povara continuității
Mihai Weber și-a sintetizat foarte clar poziția atunci când a afirmat că „nu ne putem permite luxul de a închide capacităţi de producţie înainte de a pune în loc ceva la fel de stabil şi de puternic”.
Formularea atinge exact vulnerabilitatea Gorjului, dar deschide imediat o întrebare dificilă pentru PSD: dacă riscul dispariției treptate a producției pe lignit era cunoscut de ani de zile, cât din alternativa economică ar fi trebuit să existe deja?
Social-democrații nu pot fi tratați în Gorj ca un partid care descoperă astăzi problema tranziției energetice. PSD a deținut și continuă să dețină o influență administrativă considerabilă în județ, iar Cosmin Popescu conduce Consiliul Județean. Această poziție reprezintă un avantaj politic, dar aduce și o responsabilitate suplimentară. Cu cât ai avut mai multă putere, cu atât devine mai greu să explici de ce alternativa întârzie.
Pentru Weber, miza nu mai este doar apărarea Complexului Energetic Oltenia sau prelungirea funcționării capacităților pe lignit. Trebuie demonstrat ce a produs influența politică a PSD pentru economia care ar trebui să urmeze. Un mandat politic puternic nu poate fi evaluat doar prin capacitatea de a bloca o închidere. Va fi evaluat și prin capacitatea de a construi ceea ce vine după ea.
Miruță trece de la critică la obligația rezultatului
Radu Miruță are poate cea mai interesantă poziție dintre liderii politici ai Gorjului. A crescut electoral criticând modul în care PSD și PNL au gestionat energia, infrastructura și administrația județului. Astăzi are acces direct la centrul puterii executive, iar această schimbare îi oferă influență, dar îi elimină avantajul politicianului care poate spune că nu dispune de instrumente.
Miruță a susținut public principiul potrivit căruia o capacitate energetică pe cărbune nu trebuie închisă înainte ca alta să fie pusă în funcțiune. Întrebarea care îi poate fi adresată acum este mult mai simplă: ce puneți în schimb?
Pentru prima dată, există câteva răspunsuri care pot începe să fie evaluate. Investițiile din industria de apărare de la Sadu, modernizarea producției, transferul de tehnologie și perspectiva creării a sute de locuri de muncă pot deveni un model de diversificare economică. Importanța proiectului nu trebuie exagerată. Sadu nu va absorbi singură forța de muncă eliberată treptat din Complexul Energetic Oltenia. Poate demonstra însă ceva esențial: Gorjul nu trebuie să devină un județ mai puțin industrial după cărbune, ci un județ cu o industrie mai diversificată.
Aici se află una dintre cheile tranziției. Un fost miner sau energetician nu poate fi considerat „reconvertit” doar pentru că a găsit orice fel de loc de muncă. Pentru ca tranziția să fie cu adevărat justă, noul loc de muncă trebuie să fie stabil, calificat și suficient de bine plătit pentru ca omul și familia lui să poată rămâne în Gorj.
Iordache și costul incertitudinii
Ion Iordache a formulat una dintre cele mai simple descrieri ale stării de spirit existente în jurul CEO: „Oamenii trebuie să știe adevărul. Nu pot trăi din zvonuri și incertitudine.”
Observația atinge o problemă deseori ignorată. Incertitudinea prelungită produce efecte economice înainte de închiderea efectivă a unei cariere sau a unui grup energetic. Familiile devin prudente, tinerii caută alternative în alte județe sau în străinătate, firmele locale amână investițiile, iar comunitățile pot începe să piardă populație înainte ca restructurarea să fie încheiată.
Pentru Iordache, constatarea corectă nu mai este însă suficientă. PNL a participat la guvernare și nu poate fi separat de deciziile energetice ale ultimilor ani. Liderul liberal trebuie să demonstreze că influența politică poate fi transformată în investiții concrete pentru Gorj. Opoziția față de PSD poate produce capital electoral, dar nu poate ține loc de politică economică.
De aceea, pentru Iordache testul este asemănător cu cel al adversarilor săi: câte investiții poate aduce, câte proiecte pot trece de la declarație la execuție și ce soluții poate oferi oamenilor care se tem că vor rămâne în afara noii economii.
Energia nouă există, însă problema locurilor de muncă rămâne
Cele mai vizibile investiții ale economiei care vine sunt cele energetice. În Oltenia sunt dezvoltate proiecte fotovoltaice de sute de megawați, iar alte investiții similare sunt pregătite în parteneriate în care este implicat Complexul Energetic Oltenia. Există și proiectul centralei pe gaze de la Turceni.
Ca investiții energetice, aceste proiecte sunt importante. Ele pot contribui la securitatea energetică și pot păstra Gorjul pe harta producției de energie. Din perspectivă socială apare însă o diferență fundamentală: un megawatt nou nu înseamnă automat un loc de muncă nou.
Un parc fotovoltaic poate produce sute de megawați cu un număr relativ redus de salariați permanenți. Mineritul și termocentralele au construit, în schimb, un ecosistem industrial care implică mii de oameni direct și indirect. Aici se află una dintre cele mai mari capcane ale tranziției. România poate câștiga capacități moderne de producție a energiei, iar Gorjul poate pierde simultan o parte importantă din baza sa socială dacă investițiile energetice nu sunt însoțite de investiții industriale.
Tranziția energetică și tranziția economică nu sunt același lucru. Gorjul are nevoie de amândouă.
O mare parte din conflictul politic actual pornește tocmai din decalajul dintre cele două calendare. Vechile capacități trebuiau retrase într-un anumit ritm, în timp ce noile investiții pe gaze și regenerabile nu au fost finalizate la viteza estimată inițial. Economia veche a început să se retragă înainte ca noua economie să fie complet pregătită.
Menținerea cărbunelui încă o perioadă poate oferi timp suplimentar, dar nu rezolvă singură problema. Dacă timpul câștigat nu este folosit pentru construirea alternativelor, aceeași criză va reapărea câțiva ani mai târziu.
Tranziția Justă trebuie măsurată în oameni, nu doar în proiecte
Programul Tranziție Justă aduce în Gorj bani pentru IMM-uri, microîntreprinderi, reconversie profesională și investiții. Sunt asumate mii de locuri de muncă prin proiecte aflate în diferite faze de implementare, iar această mișcare de capital contează.
Problema este diferența de scară. Două mii de locuri de muncă pot reprezenta un succes important pentru un program european. Pentru un județ care transformă o industrie dominantă, ele sunt doar o parte a răspunsului. Mai apare și problema calității acestor locuri de muncă. Înlocuirea unui salariu industrial stabil cu un loc de muncă precar nu poate fi prezentată drept succes deplin al tranziției.
Criteriul corect este altul: câți oameni își pot continua viața în Gorj fără să piardă dramatic din venituri și fără să fie obligați să plece? Acolo se vede dacă tranziția este într-adevăr justă.
Pentru Cosmin Popescu și administrația județeană, una dintre cele mai importante provocări este transformarea fondurilor disponibile în infrastructură economică reală. Un parc industrial nu înseamnă o hotărâre de consiliu sau o suprafață colorată pe o hartă. Înseamnă teren pregătit, utilități, energie, apă, drum, acces rapid la transport, proceduri administrative funcționale și, la final, un investitor care construiește o hală și angajează oameni.
Cosmin Popescu a spus că „Gorjul merită să fie ascultat înainte de a se decide în numele lui”. Afirmația este justificată, dar etapa următoare trebuie să meargă dincolo de consultare. Gorjul trebuie pregătit pentru investiții.
Drumul Craiova–Târgu Jiu face parte din economia de după cărbune
Drumul de mare viteză Craiova–Târgu Jiu este adesea tratat separat, ca proiect de infrastructură. Pentru Gorj reprezintă însă o piesă centrală din viitoarea politică industrială.
Un investitor nu analizează doar prețul terenului sau disponibilitatea forței de muncă. Calculează timpul până la autostradă, costurile logistice, accesul la furnizori și cât de repede poate trimite marfa spre piețele mari. Conectarea Târgu Jiului și a zonelor industriale ale Gorjului la marile coridoare rutiere poate influența direct capacitatea județului de a atrage fabrici.
Fără infrastructură, reconversia economică devine mai scumpă și mai lentă. Cu infrastructură, Gorjul poate transforma o parte din dezavantajul geografic într-o oportunitate. De aceea, drumul spre Craiova nu trebuie despărțit de discuția despre viitorul CEO. Face parte din aceeași ecuație economică.
Grafitul poate deveni legătura dintre vechea și noua industrie
Grafitul de la Baia de Fier oferă una dintre cele mai interesante perspective pentru județ. Este o materie primă importantă pentru baterii, stocarea energiei și tehnologii moderne, iar eventuala reluare a exploatării poate deschide o direcție economică diferită de mineritul tradițional al lignitului.
Există aici și o dimensiune simbolică puternică. Un județ care a extras lignit pentru energia secolului XX ar putea ajunge să exploateze o materie primă necesară tehnologiilor energetice ale secolului XXI.
Totuși, grafitul reprezintă astăzi o oportunitate, nu o salvare economică deja realizată. Licențele, investițiile, capacitatea de procesare și numărul efectiv de locuri de muncă vor arăta dacă proiectul devine o industrie sau rămâne o promisiune. Această diferență trebuie păstrată clar, mai ales într-un județ care a auzit multe promisiuni despre ceea ce va veni „după”.
Gorjul nu va avea un singur înlocuitor pentru CEO
Poate cea mai mare eroare ar fi căutarea unei singure companii sau a unei singure investiții care să înlocuiască Complexul Energetic Oltenia. Probabil nu va exista un asemenea substitut.
Economia viitoare a Gorjului trebuie construită din mai multe motoare: energie regenerabilă, gaze în perioada de tranziție, industrie de apărare, grafit și alte materii prime, producție industrială privată, parcuri industriale, IMM-uri, turism și servicii.
Diversificarea poate deveni chiar un avantaj. Un județ dependent de o singură industrie este vulnerabil. Un județ cu mai multe ramuri economice puternice poate suporta mai ușor crizele și schimbările tehnologice.
Pentru a ajunge acolo, Gorjul are nevoie însă de timp, investiții și o administrație capabilă să lege proiectele între ele. Un parc fotovoltaic fără industrie, un parc industrial fără drum sau un program european fără forță de muncă pregătită nu formează o economie nouă. Toate trebuie să funcționeze împreună.
Weber, Iordache și Miruță: diagnosticul seamănă, rezultatele îi vor despărți
Privite împreună, declarațiile principalilor lideri politici au un element surprinzător. Mihai Weber spune că nu trebuie închise capacități înainte de existența unor alternative stabile. Radu Miruță spune că nu trebuie închisă energia pe cărbune înainte să existe ceva în loc. Ion Iordache spune că oamenii nu mai pot trăi în incertitudine. Cosmin Popescu cere ca Gorjul să participe la deciziile care îi stabilesc viitorul.
Diferențele politice dintre ei sunt evidente, însă diagnosticul este apropiat. De aici înainte, declarațiile valorează tot mai puțin.
Weber trebuie să arate ce a produs influența PSD pentru noua economie a județului. Iordache trebuie să demonstreze ce poate aduce PNL concret în Gorj. Miruță trebuie să transforme accesul la puterea guvernamentală în proiecte și investiții vizibile acasă. Cosmin Popescu trebuie să transforme fondurile europene și administrația județeană într-un mediu în care investitorii chiar construiesc.
Adevărata cursă este contra cronometru. Gorjul nu pare condamnat la un viitor fără economie. Are resurse, oameni cu experiență industrială, energie, bani europeni, proiecte și oportunități în industria de apărare, materiile prime critice și producția energetică.
Problema este timpul. Vechea economie se retrage deja. Noua economie încă se construiește.
Între cele două există un spațiu periculos. Dacă investițiile ajung suficient de repede, Gorjul poate trece prin cea mai mare transformare economică a ultimelor decenii fără să-și piardă identitatea industrială. Dacă întârzie, costul nu va fi exprimat doar în megawați, ci în oameni plecați, familii despărțite, localități depopulate și oportunități pierdute.
Aici ar trebui să se mute și criteriul după care sunt judecați politicienii. Nu numărul declarațiilor despre Complexul Energetic Oltenia, nu fotografiile făcute alături de mineri și nici schimburile de acuzații dintre partide vor decide cine a avut dreptate.
Criteriul adevărat este mult mai simplu: unde va lucra minerul de astăzi după cărbune, cât va câștiga și în ce an va exista acel loc de muncă?
Ani la rând, întrebarea Gorjului a fost: „Cine salvează mineritul?”
În 2026, întrebarea trebuie schimbată: „Cine construiește Gorjul care poate trăi și fără minerit?”
Răspunsul nu se va găsi într-o conferință de presă. Se va vedea în fabricile care pornesc, în drumurile care se termină, în investițiile care produc și în oamenii care aleg să rămână.
Politicianul care va putea arăta aceste lucruri va câștiga mai mult decât o rundă electorală. Va putea spune că a pregătit Gorjul pentru ziua de după cărbune.
