Teatrul Marin Sorescu – Craiova / miercuri/ 18 decembrie 2017/ ora 17.00 / Sala I.D. Sîrbu
Regia: Alexandru Istudor
Distribuția: Romaniţa Ionescu (Irina), Adrian Andone (Windisch), Marian Politic (Căpitanul Piele și agent BND), Gabriela Baciu (Katharina), Ştefan Cepoi (Albert și Thomas), Vlad Udrescu (Franz, cerșetor, receptionist), Corina Druc (Dana), Raluca Păun (femeia străzii, pielarul, femeia mafiot)
CEALALTĂ ȚARĂ, adaptare după trei romane de Herta Muller: Călătorie într-un picior, Omul este un mare fazan pe lume și Încă de pe atunci vulpea era vânătorul – traducere de Corina Bernic și Nora Iuga.
Cealaltă ţară este un scenariu dramatic care urmareste istoria personajului Irina si a familiei acesteia din România anului 1989 şi a încercărilor acestora de a părăsi ţară cu destinaţia Germania. Piesa explorează o serie de aspecte asociate cu emigrarea, fenomen legat intrinsec de istoria recentă a României. Textul propune o examinare complexă a fenomenului emigrării, nuanţând atât cauzele şi resorturile deciziei personajelor de a-şi părăsi ţara, cât şi efectele şi provocările cărora acestea sunt nevoite să le facă faţă odată ajunse în noua patrie.
Scenariul dramatic a fost adaptat după trei dintre romanele scriitoarei române de etnie germană, Herta Muller, laureată a premiului Nobel pentru literatură în 2009. Cele trei romane sunt Omul este un mare fazan pe lume şi Călătorie într-un picior, Inca de pe atunci vulpea era vanatorul, apărute la editura Humanitas într-o traducere semnată de Corina Bernic.
În primul act, Home: România, scenele au loc într-o localitate, nedenumită, aproape de graniță, din România anului 1989. Familia Windisch. (tatăl, soția și fiica lor Irina) așteaptă să-şi primească paşapoartele de la autorităţi pentru a putea emigra în Germania. În timp ce cei din cercul lor de cunoscuţi părăsesc țara, documentele lor întârzie să fie emise şi explicația care se prefigurează pare a fi legată de faptul că fiica familiei W., Irina, refuză să cedeze avansurilor unui reprezentant al puterii. În această primă parte accentul este pus mai ales pe modul în care viața pentru familia W. pare să se fi oprit în loc în timpul acestei așteptări și pe felul în care Securitatea începe să-și facă simțită prezența în viața fiicei lor, Irina.
Scenele din prima parte cresc gradual în intensitate, personajele fiind împinse în stări limită şi trebuind să apeleze la o serie de compromisuri pentru a putea supravieţui. În acelaşi timp, ies la iveală o serie de detalii din trecutul acestora care nu fac decât să contribuie la ideea că suntem urmăriţi de trecut, că nu putem scăpa de acesta şi că traumele sunt latente şi gata să izbucnească în momente de criză. Prima parte se încheie cu primirea paşapoartelor, dar costurile alegerilor făcute nu sunt lipsite de consecinţe pentru personajele piesei.
Al doilea act, Home: Germany, o are drept protagonistă pe fiica familiei W, Irina, şi se axează pe modul în care este urmărită de propriul trecut prin prisma a ceea ce trăieşte în prima parte, dar şi prin noua sa condiţie, aceea de imigrant, de străin într-un loc în care nu-şi are rădăcinile.
Ajunsă acum în Germania, Irina trebuie să facă față unor noi provocări: să-şi rezolve situația legală, să lege noi prietenii, să păstreze legăturile cu cei rămaşi în România, să continue și să dea un nou sens vieții ei într-un loc de care nu o leagă încă nimic. Trecutul însă o urmăreşte și aici. Dacă în prima parte personajul Irina se simțea amenințată de prezența Securităţii și a structurilor de putere, în Germania traumele trecutului încep să-și facă simțită prezența. Se simte singura în noua țară. Îşi refulează alienarea în excese de tot felul. În acelaşi timp, se constituie o graniță foarte subțire între percepţia personajului şi realitate, scenele din partea a două fiind foarte subiective şi văzute în principal din perspectiva protagonistei, lăsând la latitudinea spectatorului să judece cât de veridice și justificate sunt trăirile acesteia.
CRONICI:
„Proiectul Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova dedicat tinerilor regizori și scenografi interesați de noua literatură dramatică din România, proiect inaugurat în vremea directoratului lui Mircea Cornişteanu, dobândește cu fiecare an ce trece tot mai multă consistență. Indiscutabil, ne aflăm în faţa unui fapt artistic şi nu a unei acţiuni, a unei operaţiuni de imagine prin intermediul căreia să se ia ochii lumii, să se poată spună că la Craiova tinerii creatori „au căutare”. Tot la fel cum ar avea și dramaturgii români.
Un regizor tânăr și o scenografă – Francesca Cioancă- de o vârstă asemănătoare readuc în memorie, în actualitate şi în conştiinţă realităţi şi fapte care încep să fie în chip nepermis uitate, cosmetizate, ascunse sub iresponsabila scuză astea au fost vremurile, iar unii le-au făcut faţă mai bine, mai cu curaj, alţii au supraviețuit prin tăcere, iar o a treia categorie s-a „adaptat”.
Dincolo de mesaj, de valoarea de antidot la amnezia voluntară ori ticălos indusă de maeştri ai manipulării care nu au dispărut defel după decembrie 1989, spectacolul “Cealaltă ţară” deţine o apreciabilă valoare artistică propriu-zisă. Venită în primul rând din calitatea lucrului cu actorii, fapt ce îl recomandă pe Alexandru Istudor drept un tânăr regizor de care se cuvine să se ţină seama. Iată, Gabriela Baciu şi Adrian Andone aduc în scenă doi oameni maturi , cvasi –îndobitociţi, aproape ajunşi în faza de epave şi care îşi leagă timida speranţă de salvare de şansa dobândirii unui paşaport, Corina Druc o desenează corect pe Dana, femeia a fost silită să accepte colaborarea cu sistemul mergând chiar mai departe de atât, Ralucăi Păun îi revine misiunea de a desena trei micro-portrete în aqua forte, iar actriţa îşi mai dovedeşte o dată capacitatea de a face roluri secundare, diferenţiate, de remarcabil impact artistic, Marian Politic aduce convingător pe scenă doi reprezentanţi a două sisteme diferite, Ştefan Cepoi lasă o bună impresie în ambele roluri încredinţate.
Romaniţei Ionescu îi cade în sarcină portretizarea scenică, fără bis-brisuri, fără lacrimaţii, fără false patetisme a Irinei, personajul principal, un alter ego al Hertei Müller, iar misiunea este remarcabil împlinită, actriţa creând progresiv condiţiile izbucnirii nervoase din final. O menţiune aparte merită tânărul actor Vlad Udrescu, creatorul admirabil a trei bijuterii artistice în roluri secundare, perfect diferenţiate, lucrate cu umor şi stil.”
(Mircea Morariu, Adevărul.ro, Premiere craiovene, 9 ianuarie 2017)
Privind spectacolul Cealaltă ţară am simţit ferm, de la bun început, că asist la o transfigurare artistică a acelei epoci, am recunoscut-o. Unii ar putea spune că poate fi vorba de orice alt regim dictatorial, indiferent de ideologie şi de ţară. Că sunt similitudini între dictaturi, nicio îndoială. Dar aici este vorba de noi şi de consecinţele istorice ale unui experiment de esenţă marxistă. Povestea ilustrează doar un aspect, al absenţei libertăţii de circulaţie, resimţit o dată în plus de comunitatea şvabilor, dar lucrurile sunt mai profunde decât trauma dezrădăcinării. Acesta nu este un spectacol despre migraţie, ci unul despre o ideologie care distruge ţesutul social, declarativ, pentru a-l reface mai bine, dar în realitate cu efect dezastruos pe termen lung.
Familia Windisch ilustrează perfect drama – nu doar a unei familii de şvabi din Banat, ci a unei majorităţi din spaţiul est-european. Gabriela Baciu (Katharina) are un chip impresionant, expresia unui trecut marcat de puternice încercări. Cine a citit cât de puţin din literatura deportărilor în lagăr înţelege într-o clipă. Este o istorie despre care s-a tăcut. Fata ei, Irina, într-o impetuoasă interpretare a Romaniţei Ionescu, o judecă aspru, cum numai tinerii îi pot judeca pe cei dinaintea lor, tocmai pentru că despre preţul plătit Katharina a ales să tacă. Relaţia mamă-fiică apare din gesturi puţine, dar profund grăitoare.
Gabriela Baciu capătă trăsăturile Hertei Müller, are un chip tragic, de un tragism nu în liniile antice, mai degrabă al unei dureri pe care o resimţi a fi aproape. O femeie obosită de toate încercările vieţii, aşezată, în lumina albastră, pe geamantanul care i-a amprentat destinul.
Este apoi o scenă, parte dintr-o suită, în care Katharina priveşte pierdută, ţinând strâns geamantanul, la oamenii veniţi să ia tot ce mai era de luat din casă. Agoniseala unui om. Pământul ca simbol. Windisch, perfect jucat de Adrian Andone, este întruchiparea celui care nu precupeţeşte nimic pentru salvarea familiei sale.
Munceşte enorm şi i se citeşte oboseala în ochi, strânge pământul acela şi-l drămuieşte ca preţ pentru paşaportul salvator. Este din stirpea lui Sisif, plăteşte şi iarăşi plăteşte reprezentanţii puterii şi nu-şi pierde nădejdea că aceştia vor fi oameni. Când înţelege că de fapt aceştia sunt neoameni, că nu doar vor mai mulţi bani, dar vor trupul fetei sale, este aidoma unui erou mitic ridicând pumnul către zei.
„Prefer să mor aici, cu gândul la cealaltă ţară, decât să trebuiască să trăiesc cu ruşinea asta în fiecare zi. Noi o să ştim. Eu. Tu. Ea. Crezi că o să ne mai privim la fel când ne uităm în ochii celuilalt. Noi toţi o să ştim.”
Alexandru Istudor reuşeşte o dramatizare foarte bună şi construieşte un spectacol tulburător. Este, într-un fel, primul spectacol de valoare despre drama comunismului. Vine târziu, destul de târziu, dar, cum se spune, mai bine mai târziu decât niciodată. Discret, regizorul pune în valoare fiecare actor, partitura fiecăruia devine o referinţă, iar împreună se armonizează şi se obţine o construcţie solidă. Un spectacol puternic care să intre în arhiva de aur a teatrului.
(Marius Dobrin, “Celălalt om”, SpectActor, nr. 2/2016)
https://www.youtube.com/watch?v=HzGIYLWlmXk&feature=youtu.be
