Există o formă de înstrăinare care se instalează chiar între oamenii convinși că se cunosc. Își recunosc vocile, gesturile și obiceiurile, dar ajung să confunde familiaritatea cu înțelegerea. În această fisură se așază întrebarea din titlul piesei „Cine este omul acesta?”, de Gheorghe Smeoreanu. Producția Teatrului Anton Pann din Râmnicu Vâlcea, în regia Mateei Marin, cu scenografia și mișcarea scenică semnate de Richard Butler, propune, prin sinopsisul și concepția artistică anunțate, o cercetare a identității în locul în care aceasta devine cel mai greu de apărat: întâlnirea cu celălalt.
Premisa are simplitatea unei situații pe care aproape oricine o poate recunoaște. Radu și Doina îi așteaptă în vizită pe Dorian și Eliza. Patru oameni, o întâlnire, un spațiu comun. Radu este interpretat de Alexandru Dunaev, Dorian de Kostas Mincu, Doina de Cătălina Sima, iar Eliza de Elena Șeulean. Dincolo de această distribuire a numelor și a rolurilor, prezentarea piesei introduce imediat nesiguranța: „fiecare pare să știe cine este celălalt”. În acel „pare” se află deja începutul conflictului.
O vizită presupune reguli discrete. Gazdele și oaspeții intră într-un schimb de atenție, politețe și așteptări. Fiecare aduce cu sine o imagine pe care dorește să o confirme și o idee despre oamenii pe care urmează să îi întâlnească. Situația aleasă de Smeoreanu permite, astfel, o lectură a relațiilor ca negociere permanentă a identității. Ceea ce spunem despre noi trebuie să treacă prin reacția celuilalt, iar această reacție poate să ne susțină sau să ne tulbure.
Sinopsisul îi descrie pe cei patru printr-o succesiune de verbe: „Se cunosc, se judecă, se provoacă, se iubesc, se contrazic”. Apropierea și conflictul ocupă același spațiu. Afecțiunea nu suspendă judecata, după cum cunoașterea îndelungată nu înlătură posibilitatea unei erori. Tocmai această suprapunere dă consistență premisei: omul poate fi iubit și, în același timp, redus la o imagine care îl nedreptățește.
Aici se deschide una dintre întrebările importante ale piesei. Cât din ceea ce credem că știm despre cineva îi aparține acelui om și cât aparține nevoii noastre de a-l înțelege repede? O etichetă oferă confort. Așază o persoană într-o categorie și ne scutește de efortul de a o privi din nou. Relația se poate bloca însă tocmai în această certitudine. Celălalt continuă să existe, să se schimbe și să se contrazică, în timp ce noi îi cerem să rămână personajul pe care l-am stabilit pentru el.
Masca, unul dintre motivele centrale ale concepției anunțate, capătă în acest context o semnificație mai complexă decât aceea a înșelătoriei. Prezentarea spectacolului vorbește explicit despre frici, vulnerabilități și nevoia de a fi văzut, înțeles și acceptat. Masca poate fi citită, așadar, și ca apărare. Uneori omul ascunde tocmai ceea ce simte că nu poate încredința celorlalți fără riscul de a fi rănit.
O asemenea perspectivă schimbă miza demascării. Descoperirea unei aparențe nu epuizează adevărul unei persoane. Rămâne de înțeles de ce a avut nevoie de ea, ce încearcă să protejeze și ce relație a făcut sinceritatea dificilă. Lectura propusă de sinopsis lasă loc acestei răbdări față de om. În spatele gestului care irită sau al certitudinii care obosește poate exista o fragilitate pe care judecata grăbită nici măcar nu o caută.
Parcursul lui Gheorghe Smeoreanu oferă un context pentru această preocupare. Jurnalist, scriitor și dramaturg, autor a peste 30 de volume și membru al Uniunii Scriitorilor din România, el este prezentat în materialul biografic prin interese care cuprind psihopatologia, teologia și demografia. Sunt perspective diferite asupra individului, a vieții interioare și a existenței sale între ceilalți. Biografia nu ține locul unei interpretări a operei, dar ajută la înțelegerea amplitudinii întrebării pe care autorul o aduce în teatru.
Trecerea de la jurnalism la dramaturgie este relevantă și prin schimbarea raportului cu adevărul. Jurnalismul cere verificarea faptelor și clarificarea contradicțiilor. Teatrul poate păstra contradicția deschisă, în interiorul unei ființe. Un personaj poate spune ceva despre sine și poate dezvălui, prin felul în care o spune, ceea ce încă nu înțelege. Pentru tema anunțată de „Cine este omul acesta?”, această posibilitate a scenei este esențială: adevărul unui om se caută și în distanța dintre propria explicație și prezența sa în fața celorlalți.
Mateea Marin propune întâlnirea universului contemporan cu mecanismele din Commedia dell’Arte, cu masca, jocul corporal și imaginea video. Alegerea pune problema identității în mai multe limbaje deodată. Cuvântul poate formula o versiune despre sine; corpul și imaginea pot complica acea versiune. Din această perspectivă, concepția regizorală anunțată oferă posibilitatea ca tema textului să devină o experiență de privire: spectatorul este invitat să observe cum se construiește o aparență.
Originară din Râmnicu Vâlcea și absolventă a Facultății de Teatrologie din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, regizoarea are o experiență de peste 15 ani în teatru. Colaborările sale cu Teatrul Anton Pann includ „Iona”, „Ivan”, „Matca”, „Moara cu noroc” și trilogia „Sorescu. Experimental”. Acest parcurs situează noua montare într-o preocupare continuă pentru explorarea textului prin formule scenice diverse. Întâlnirea cu dramaturgia lui Smeoreanu aduce în centrul acestei cercetări omul care încearcă să se definească în prezența altora.
Un detaliu al notei regizorale merită o atenție aparte: cele patru uși ale spațiului scenic. Ele sunt prezentate ca granițe între ceea ce arătăm și ceea ce ascundem, între imagine și adevăr, între personaj și om. Ușa are, prin însăși funcția ei, o ambivalență potrivită acestei teme. Permite accesul și îl poate refuza. Face posibilă întâlnirea, dar păstrează și dreptul la retragere.
Pornind de la această indicație, spațiul poate fi citit ca o reprezentare a accesului limitat la celălalt. A fi primit în aceeași încăpere cu un om nu înseamnă a fi primit în toate încăperile vieții sale. Intimitatea are praguri, inclusiv între persoane apropiate. Cele patru uși dau astfel un suport concret unei întrebări greu de exprimat: până unde putem intra în adevărul cuiva și ce responsabilitate avem față de ceea ce ni se permite să vedem?
Scenografia și mișcarea scenică îi revin lui Richard Cecil Butler, artist italian cu experiență de actor, performer, scenograf și educator teatral. Formarea sa include improvizația, regia, cercetarea vocală și lucrul corporal, precum și ateliere la Workcenter of Jerzy Grotowski and Thomas Richards. A colaborat deja cu Mateea Marin în „Sorescu Experimental”, producție a Asociației Ataraxia și a Teatrului Anton Pann. Asocierea scenografiei cu mișcarea scenică este relevantă pentru această montare: spațiul și felul în care corpul îl ocupă intră în aceeași responsabilitate artistică.
Într-o asemenea concepție, corpul poate pune sub semnul întrebării imaginea pe care personajul încearcă să o impună. O apropiere, o retragere sau o distanță păstrată pot deveni purtătoare de sens. Acestea sunt posibilități ale limbajului anunțat, iar interesul lor constă în faptul că identitatea poate fi cercetată dincolo de explicația verbală. Omul se arată și prin felul în care suportă prezența altui om.
Introducerea imaginii video adaugă o altă direcție de lectură. Alături de mască și de corpul viu, imaginea proiectată aduce în discuție relația dintre prezență și reprezentare. Nota regizorală nu detaliază utilizarea ei, însă asocierea acestor mijloace permite formularea unei întrebări actuale: ce se întâmplă cu omul atunci când imaginea sa începe să fie confundată cu întreaga lui existență? Tema se apropie astfel de experiența unei lumi în care fiecare este văzut și prin reprezentările pe care le produce sau pe care alții le construiesc despre el.
Întrebarea din titlu se întoarce, în cele din urmă, către cel care o rostește. A întreba „Cine este omul acesta?” presupune că privitorul își cunoaște propriul loc. Dar cât de limpede se vede pe sine cel care îl judecă pe altul? Sinopsisul anunță tocmai această întoarcere: întrebarea despre celălalt devine, mai devreme sau mai târziu, o întrebare despre noi înșine.
Formularea care încheie prezentarea spectacolului concentrează această neliniște: „Cât trebuie să dispară din ceea ce credem că suntem pentru a putea vedea, pur și simplu, omul?”. Accentul cade pe ceea ce „credem” că suntem. Privită astfel, întâlnirea cu celălalt ne poate cere să renunțăm la unele certitudini despre propria persoană. Să acceptăm că am interpretat greșit, că ne-am apărat printr-o imagine și că am cerut uneori înțelegere fără să o oferim.
Producția Teatrului Anton Pann are o durată anunțată de o oră și 30 de minute, fără pauză, și este recomandată publicului de la 14 ani. Dincolo de aceste repere, propunerea artistică își găsește miza în dificultatea recunoașterii reciproce. A vedea omul din fața noastră cere atenție față de ceea ce încă nu știm despre el. Iar prima mască pusă în discuție poate fi chiar aceea a spectatorului convins că îi cunoaște deja pe ceilalți.
